ILUZII

joi, 12 martie 2015

Eram singură în colţul din camera mea...
Atât de singură... şi aerul plecase.
Era pustiu şi întuneric,
Încât nu-mi mai vedeam inima.
Cred ca am pierdut-o undeva,
Pe parchetul rece şi umed,
Acolo unde toate inimile generaţiilor,
Rând pe rând, au murit.

Am deschis fereastra-ntr-un final,
Căci mă sugrumau şoaptele acalmiei...
Şi am văzut deşert!
Eram doar eu, într-o cameră,
Ţintuită de fire de nisip.
Am alergat mult, în soarele rece,
Tremuram de căldura minţii mele,
Mă adânceam mai mult:
Nisipuri mişcătoare...

Nu îmi mai vedeam camera!
Ce delir! Ce agitaţie prin sânge!
Deşertul fugea în valuri pe sub pielea mea,
Precum o sută de licurici.
Parcă luminam...

Atunci am vâzut o oază.
Semăna cu tine aşa mult...
Mi-am chinuit puterile acolo să ajung,
Şi am sorbit din apa îngheţată.
Am sărutat-o,
Te-am sărutat pe lacrimi...
Aşa m-am înecat,
Cu milioane de particule de nisip,
Cu tine,
Cu iluzii...

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: