Poem (2) - Ilarie Voronca

Sunt vreo treizeci şi nouă de ani de când m-ai întâmpinat, viaţă.
Nu ştiu de unde veneam, m-ai luat de mână,
Am mers împreună, şi la han,
M-ai dus la locul meu în fân, în şură;

,,Iată partea ta, mi-ai spus, munca, lupta
Obscură, dimineaţa, băutura neagră a amărăciunii,
Asta e ceea ce am adunat pentru tine, ţi-o dau,
Patul de spital, râsul prostituatei.”

Ah! Nu m-ai lăsat din mână, ai avut răbdare,
De-ndată ce am venit, mi-ai arătat zilele mele,
Tu, viaţa mea de om cu genunchii în noroi,
Cu capul plin de freamăte ca un frunziş.

Ai fi putut să aştepţi furnica, antilopa, ciocârlia,
Cârtiţa îndrăgostită de întuneric sau iepurele,
Ai fi putut aştepta pe fiul bogatului
Sau pe aventurierul care poartă o manta de oceane.

M-ai aşteptat pe mine, cu remuşcările, cu rănile mele.
Diamantul poemului pentru paharul sufletului,
Visând, în noaptea rece la focul unei priviri,
Moneda chinurilor mele neavând curs pentru fericire.

Grăbeşte-te dacă mai ai şi alte înfrângeri să-mi arăţi.
Când un cer mai jos îmi va sângera tâmplele,
Dacă trebuie să mai am parte şi de alte despărţiri, de alte exiluri,
Grăbeşte-te să-mi aduci la buze toate otrăvurile,

Căci în curând voi ajunge la marginea pădurii
Peste care tu nu vei putea trece şi voi merge singur
Înveşmântat în lumină şi bucurii şi te voi uita,
Pe tine care nu mi-ai cruţat nicio încercare din leagăn
până la mormânt.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca