Poem (1) - Ilarie Voronca

Îmi plac aceste lucruri dimprejur, trecătoare, fragile.
Vrei să te apropii de ele: s-au şi îndepărtat.
Totul este o scriere neciteaţă. Niciodată
Nu reuşeşti să descifrezi aceleaşi cuvinte.

Aş dori să-ţi spun prietenia mea. Dar e
Întotdeauna prea târziu: pădurea în care chem şi caut
E acuma nor. Şi roiul acesta de muşte
Erau copii care se jucau în lumina lunii.

Şi eu însumi când mă duc asemeni unui cerb însetat
Spre lacul reflectat în aerul gândului său,
Nu sunt un altul în fiecare clipă? Copacii
Nu mă mai recunosc ca pe unul de-al lor.

Dacă încerc să numesc obiectul care m-a vrăjit
Numele desenează pe un altul care ia formă reală,
Şi dacă îl strig pe acesta, alte forme
Noi apar în plasa simţurilor mele.

Cu capul plin de imagini ca o vitrină,
Înaintez spre acel univers care a fost şi se destramă
Şi târăsc după mine ca o coamă
Aceste nume care sunt focurile în care ard toate.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca