În diamant tăcerea - Ilarie Voronca

În diamant tăcerea. Omule ascultă, învață:
În cârtița flămândă sub doliul din cărbune,
În culmea odihnită cu-o respirație-n gheață,
Când nu e încă șoimul rotit în soare-apune,

Ascultă: șlefuită în muzici sticla crăngii,
Profund pasul iubirii rostogolit pe minge,
În floare, ireală, e lacrima tălăngii,
Și-n scoarță suveniru-i răbojul pe meninge.

Privește: i-anotimpul din tine în afară,
Sau marmura e mielul cu blănurile de-apă?
Ringloda revenită, cupolă, dintr-o vară,
Velurul ce, din deget, a lunecat pe harpă.

În șipotul acesta din somn spală-ți obrazul,
Ca să atingi un suflu pe buza din legumă,
Să-ți recunoști în aburi și-n peisagiu glasul
Târât în sfâșiere pe trepte ca o brumă.

Brațele legănate într-un pahar de vânturi,
Vor recunoaște forma ființei tale pură
Cu mâna regăsește pe coarde aceleași cânturi
Ca ancore ce-n funduri de muzică stătură.

Te-ntrebi: zilele-n palmă desprinse ca mătănii,
Furtunile - ca-n gheață corăbii - 'nchise-n carne,
Și ochii de tenebre cari ne veghează cari ne
Duc pasu-n șovăire spre adăpostul stânii,

Am știut dintotdeauna în iarbă-n buruiană,
În prepelița sură sub frunzele de spaimă,
Când aurora duce lumina ca pe-o faimă,
Și cântecul ezită în lacrimă, în geană,

Prezența ta cetită pe-aripele de omături,
Cum sună-n rădăcină, - ca în ocean un clopot
Scufundat - belșugul de viitoare pomături,
Obraz printre cristale trecând în visul slobod,

Voi ciocăni în sânge și-n vorbă ca un graur
Ce-n scoarța râcâită ciugulește lumina,
Și-n vers voi bate ca un căutător de aur
Care lovind în rocă își făurește mina,

Astfel tu-mi ești aproape și chiar de-mi ești departe,
Cum invalidul mișcă în minte brațul lipsă,
Te simt în glas, în bluză, în respirație, -n carte,
Cu liniștea-n oglindă, cu stelele pe prispă

De-aici, omule, iată: în fiece tulpină,
În sâmburul ce crapă fructul umplut cu soare
Și în măceș, aceeași lăută mai suspină
În os e fremătarea cenușii viitoare,

Ascultă: anotimpul din floarea de hârtie
Prezență anemiată pe etajera zilei
E-asemeni cu ființa pe care-o mai crezi vie
Dar, amforă, în țăndări s-a reîntors argilei.

Culeasă ca o algă prin coamele de fapte,
Și migrațiune lentă-n funinginea de vite,
Sirenele din scoica în vuiete ivite,
Floarea ce se desface pe sticlă ca o noapte.

Sau trestiile-nodate în șarpe, în arbustul
Ca-ntr-o rețea adună un peisagiu sprinten,
Când o recoltă fierbe în arătură mustul,
Semințele înfipte în timp ca niște pinteni,

Sau tu care-n oglindă revii ca într-o lampă
Cu uliul de-auroră fugărit de tenebre,
Cu inima ce-o zgâlțâi la-ntoarceri ca o clampă
Prin aeriana ușă buchetul de vertebre,

Când un clavir în flaut trece fluida turmă
Și cântecul străbate în noi ca o osmoză,
Cu vulpea de crepuscul mai fugărită-n urmă
Cu-omizile de sunet târându-se pe roză,

Până la vocea-n care s-a neclintit cleștarul,
Până-n, zăpadă, pieptul păsărilor de mare
Până-n zidul unde ecou-și rupe varul
Până-n unealtă, părul, pe treptele amare,

Tu ești lumina strânsă în zăcători în aer,
Dâra din fruntea-n alge tăiată în păratec,
Urzică-n suferință desprinsă ca un caier
Cu noaptea sfâșiată de jalea unui broatec,

Cu stelele gonite-n cirezile rotunde,
Cu lacrima și veacul ce-ți circulă în limfă,
Păun ce se străvede cu nufărul în unde,
Amurg ce se desface din arbor ca o nimfă,

Tu vei opri-n meduză, stârnit un naufragiu,
Și mugetul din plante se va preface-n lapte,
Cu-oceanul ce te-atinge pe mâini ca un omagiu,
Cu circul de-ntuneric ce-a poposit în noapte,

Sunt saltimbancii, câini dresați, cămila tristă
Fantomele mișcate în lacrima din mine,
În buzunarul orei, zăpada - o batistă,
Și-n geamul viziunii, asculți, nu bate nime,

Cenușă e. Cenușă. Un cântec te aduce
Cu mâinile - răcoare pe febrele visate,
Cuvintele, ca hribii, la sobă se usuce,
Săniile năpustite spre troienite sate,

Când nemișcați rămânem uitați în izolare,
Și zvonurile-oprite, vânătorești podoabe,
Evoci în respirație câmpiile solare
Cu râsetu-n păstaie păstrat ca niște boabe.

N-am învățat oare din arborele-n odihnă
Din fluviile desfăcute-n adormire-n deltă,
Din urletul furtunei înșurubate-n tină,
Din ziua izbucnită ca o lupoaică zveltă,

N-am învățat din fructul înfăptuit ursită,
Din acele blajine pe-obrajii de ienuperi
Din frunzele culorii trecute printr-o sită
Din anotimpu-n spume cu apele în ruperi,

Iubirea ca o hartă ne-arată itinerarul
Prin fluierul de iarbă prin turmele de valuri
Ești tu natura știută pe dinafară, darul
Sărbătoresc coboară cu lampioane-n baluri,

Și inima-i ulciorul ce-a clocotit mâhnirea
Singurătate-nchisă cu lacăte în trupuri,
C-un corn de vânătoare când auie ibuirea
Cu ziua ce-o adună albinele în stupuri,

Tu m-ai văzut prin noapte și prin hemoragie
Cu lumina sporită în fructele cărnoase,
Cu-astralele dezastre prin vântul de orgie,
Cu păsările ploii în toamnele din oase,

Cu apropierea scumpă, privire în privire
Clopot în amintire răstălmăcindu-mi versul
Prin grânele abstracte, cereasca ta ivire,
Și-asemeni cu privirea acum ezită mersul:

E mersul aceluia care-a primit izbânda
E mersul în întoareri cu-o pavăză de-nfrângeri
E mersul care sperie cristalele și pânda
Cerbului, la izvorul din ecouri, din plângeri.

E pasul aceluia care merge să ceară,
E pasul care calcă pe treptele mâhnirii,
Un pas în dimineață, un pas sunând în seară,
E pasul regăsirii, e pasul despărțirii,

Mersul întâiei ieșiri din casă după boală,
Mersul care duce la-ntâlnirea primăverii,
Mersu-n care-nvălui o zicere domoală,
Cerul mărit când scuturi ferestrele și merii,

E mersul meu șovăit când ți-am cerut iertare,
E mersul o zăpadă urcând în suferință,
E mersul ce vestește o boreală zare,
E mersul, împletire pe liniște, velință,

Dar pasul înfometatului, dar pasul nedreptății,
Scrâșnind în os, în lacăt, prin temniță, prin groapă,
Pasul din poeme peste desfrâul cetății
Miracolul din pasul singur plutind pe apă,

Pasul rămas în nisip de-oseminte
Cum lângă spartul flaut ecoul mai trăiește,
Pasul de care-n ușă îți mai aduci aminte
Cu ziua ce se-nchide în acuriu, -n pește,

Mersul fără de urmă când trece prin oglindă
Pasul din verighetă, pasul din evocare,
Mersul cu-o-nfiorare îl recunoști în tindă,
Fântâna care-și taie profilul în căldare,

Pe tâmplele furtunei să-ncetinească zborul,
Barca să eșueze în trestiile din cântec
Rotund până-n memorie și-n goliciune norul,
Paharul de cuvinte, clătit pentru descântec,

Între lagune fundă, și-ntre frontiere vaer,
Chemând câinii în stingeri albastre de trompetă
Prin pletele de valuri coroanele de aer,
Și stelele cerceii, în noaptea - o casetă,

Cum s-ar putea, pe buze, o flacără, o plantă
Cuvântul care-nscrie geometrica lui gheață
Trenul în buruiană rostogolit pe-o pantă
Neprevăzutul fulger, balafră pe o față,

Cum s-ar putea cu renii din mergerea polară
Plecările închise, sigilii, în zăpadă
Prezența ta pe mâna din minte, o brățară,
La-ntoarcerea-n ferigă și-n cheie o răsplată,

Cu sufletul să treacă prin scândura tăcerei,
Și vorbele s-atingă cu sângele auzul,
Cu lacrima-n silabă ca-n tremurarea cerei,
Lumina, pân-la urmă împleticind apusul,

Va trebui în slovă, numele cizelură,
Cu un briceag pe fluier priveliște săpată,
Și versul să te afle în lemne vioară pură
Cântec mutat în sânge asemenea cu-o spadă,

Poemu-atunci e focul ce-n insulă l-aprinde
Sperând, naufragiatul, corabia de departe
Și-n solitudini verbul de flăcări te cuprinde
Ca o barcă iubirea chemată într-o carte,

Sau un șirag de zile în pivniță, în vinul
Ce-n dedesubturi fierbe privighetoarea slovei
Ca o cenușă-n urnă, în inimă e imnul,
Ca-n crap inelul magic, te aflu-n carnea vorbei.

Dar mai e vânătoarea păstrată-n panoplie,
Lebăda legănându-și între cuvinte gâtul,
În fum e carnavalul voit în insomnie,
Amiaza ce-și desface în evantai omătul,

În anotimp sămânță și în pupilă, barză
Crepusculul tăindu-l cu-autumnale arme,
Pe ugerul culorii ți-oprește buza arsă,
Și-n resemnări, în temeri, cu frunzele-n alarmă,

Aceasta e lupoaica pândindu-te-n rugină
Și valurile-acestea lucind ca niște cranii
Cu oasele ciocnite paharele la cină
În aiurări cetește ca într-o palmă anii,

Ascultă: nu e vreme de broderii, de joacă,
Luminile țâșnite din pasărea ductilă,
Și marmora fluidă ce șovăie în troacă,
Cu fețele trecându-și cerneala pe o filă,

Îți spun: în clipa asta în ocne, în uzine
Semenii tăi sfărâmă cu târnăcopu-un țipăt
Surâsul e o lampă mai pală în saline,
Amintirea doar cade pe tâmpla nopții șipot,

Ascultă: când te caut în strofa aeriană,
Și tâmpla mea atinge cristalele văzute,
Atâția în spitale și-n lacătul din iarnă,
În temniță atâția sub nopțile scăzute,

Vor prinde-nfiorarea și stelele în crustă
În peșteră, în mână, în spaimă, în osândă
Cu șerpi de frig în ghețuri, cu însetări în pustă.
În jale-atâția în timp ce poetul te cântă;

Tu-acoperi peisajul ca o zăpadă pură,
Și apele le farmeci sub frunțile-ncruntate
Cu-ntoarceri din excursii prin înserări prin bură,
La trecerea tristeții barierele lăsate.

Prin sintaxa culorii, prin zilele-ncărcate,
De aurul prezenței, de borangicul vocei,
Ca o baghetă atinge mâhnirea în brocarte,
Și lacrima reintră izvor sub geana rocei,

Când mână-n mână mergem printr-un tunel de frunze
Și-un târnăcop desface un curcubeu în sare,
Cu tristele vedenii sub anotimp ascunse,
Cu cântecul: în memorie colacul de salvare.

Coroane-otrăvitoare de corbi pe aplecate
Busturi de crengi atente la degetul de vânturi
Cu pâinea și cu vinul la mese fermecate,
Ființa ta când cheamă pe limbă alte cânturi:

Cristale, flori
Linii boreale,
Privire-n viori,
Părul în cereale,

Vei lua o vopsea
Din gâză, din flaut
Pe arcuș lipsea
Degetul precaut,

Îngerească buză
Pe-umanul elan,
Soarele cu-o scuză
Trece-n nocturnul plan,

Burduful colinei,
Cu licori de zboruri,
Arborii colinde-i
Pentru crepuscularele onoruri,

O! Viața întregită
În ochiul tău scump
Anii trecuți prin sită,
Inima-n fund bumb.

Ploi emoționate
Se-opresc la ferestre
Cu buclele deznodate
Pădurile celeste,

Mările-n sandale
Au călcat pe plajă,
În somn mâinile tale
Ating obraji, orașe.

Cu lebede, cu goarne,
Cu iceberguri grase,
Cu plugurile-n coarne
Luând fecundele oase,

Imagine rămasă
Cum în unelte câmpul,
Clare fântânii la masă,
Liniști crescând în sâmburi,

Salue, podgorii, sonde,
Cu sângele din țărână
În țelinele blonde
În zvârcolirile din râmă,

Tămăduiri, patlagini,
În stalactite-n norme,
Pe lacătul din pagini
Salut, noile forme,

Primăvară fanfară
Izbucnind la ușă
Cu funda stelei afară,
În respirație brândușă,

Zborul rotit în slavă,
Glas viitor în seve,
Cu cântecul, o navă
Pe gura ta aieve.

Și frunzele sunt scule
Pentru careta furtunei,
Cu notele globule
În circulația de sânge a strunei,

Te recunosc dulceață
Prin toarcerea suveicii,
Nori înfloriți cu ață
Pe-aleea udă, melcii

În scoică, în ureche,
Pe vântul promoroacă,
Stâncile stând de veghe,
Când gârlele se roagă,

Când foile prin schimburi
Pe fruntea gerului castă
Și cele patru anotimpuri
Năvălesc în iubirea noastră,

Când eu-ți leg glasul
Ca o brățară
Deschid atlasul
La altă țară,

Aceeași te află
Gândul sprinten
Și eu te port cum o calfă
Își duce meșteșugul pretutindeni,

Prin obrazul ploii scurs
În pâine, în perne,
Prin vegetalul discurs
Ascultat în vecerne,

Prin mătasea ce taie
Gândul spre mai bine,
Azurul în odaie
Venit o dată cu tine.

În insulă să-ntârzie vreau alba ta prezență,
Voi sfărâma corabia ce te-a adus prin rimă,
Profil între stamine purtat ca o esență,
Blândețe ce mă-nvălui ca o stelară climă,

Șopârlele de vorbe le voi zdrobi sub pietre,
Și voi uita și graiul și gustul știut în stradă,
Să inventăm cristalul de litere mai certe
Prin care numai gândul nostru să se străvadă,

În piersică, în struguri, e carnea ta fecundă,
Și-n amfora de zboruri un alfabet de ape,
Cu herghelii de nuferi în stelele din undă,
Cu păsări legănate pe fulgerele salbe,

Cum e-n cerneală frântă și-n lacrimă o vâslă
Cealaltă în privire și-n voce înecată
Culoare revenită cu-albinele la matcă,
Prin izolare uger ca o lumină mulsă,

Uneltele plecării lângă tăcere sparte,
Furtuna aruncată prin crengi ca o sandală,
Cărarea care duce din anotimp în carte,
Și inimă în spumă prin vers ca o zăbală,

Neprevăzuta mână care ți-a șters desemnul
Cu ziua ca o cretă atinsă de luceafăr,
Zbor odihnit în gheață și-n respirație semnul,
Ce-n trecere îl lasă cu buclele o harfă,

Distanțele scăzute prin cântece, ocheane,
Lumină răsucită lângă pupilă pururi,
Orașe cu incendii și turle sub oceane,
Singurătății noastre și dragostei de-a pururi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca