De mult ce-am privit marea,
pe oameni
și inima noastră,
ochii ni s-au umplut de mânie.
Chiar dacă nimic nu era sigur pentru noi,
era sigur că mâine
copiii vor avea în buzunarele lor
grădinile
și jucăriile
cu care noi nu ne-am jucat.
Era sigur
că femeile
vor vrea în fiecare pas
umbra unui liliac.
Era sigur
că bătrânii
vor avea un toiag
care,
serile,
va-mboboci
în tindă.
De-aceea puteam dormi,
cu toate că frica se-ncolăcea
în bocancii noștri.
Luna,
în deschizătura cortului,
era ca o galbenă
carte poștală cenzurată.
Totuși puteam citi
și ceea ce a fost șters,
și ceea ce n-a fost scris,
și ceea ce nu se știe să se spună:
așa cum citim
pe-o frunză verde-n primăvară,
așa cum citim
în ochii celui de lângă noi
apologia lui Fitsos
și puținele cuvinte ale Aliki-ei Tsucală:
așa cum citim
dedesubtul amărăciunii noastre
Piața Roșie a Moscovei
cu demonstrațiile
reprezentanților
democrațiilor populare
din întreaga lume.
De-aceea dormeam liniștiți –
o fereastră se deschidea
îndărătul tristeții,
îndărătul fricii,
o creangă dinaintea ferestrei,
pâinea
și jurământul nostru.
Ascultăm cum crește barba noastră
și unghiile noastre
și speranța.
Nu se poate:
se va ivi soarele.
Dormi, tovarășe,
sunt aproape de tine.
Uite, mâna mea.
Distribuie: