Adâncit în visuri albe, ne-ntinat, mereu senin,
Închegat din spuma spumii,
Pe meleagurile lumii,
Sus, pe-o culme, singuratic, se ivise-ntâiul crin,
Floare rară, cum pământul nu mai legănase-n veac,
Și a căreia mireasmă, pentru toate erau leac!
Roua, soarele și luna
Îl găseau visând într-una:
Frunte plină
De lumină,
Parcă n-avea legătură cu nimic din ce e tină,
Și spre el, din toată zarea, pelerini veneau pe drum,
Fiecare vrând să soarbă scumpul crinului parfum!
Colindând, hai-hui, pământul,
Pururi sec, ba și hain,
Într-o zi, trecu și vântul
Fluierând, pe lângă crin…
Și, fiindu-i dat să vadă
Lumea ce venea grămadă
Înspre crinul de zăpadă,
Vântul, ticălos în sine, chibzui ca să omoare
Vraja mult îmbătătoare
Ce se-mprăștia din floare
Și porni, cu ură-n suflet, năpustind spre crin furtuna,
Socotind c-a lui mireasmă va pieri pe totdeauna!
Dar de nici o biruință, ticălosul n-avu parte,
Că, pe vânt, acea mireasmă se duce și mai departe
Și-astfel, lumea de pe lume, ca un cerb cuprins de sete,
Înspre crin venea într-una, de-a lui vrajă să se-mbete!
Când loviți, împinși de ură, sau invidie turbată,
Într-un om care, pe lume, nici nu v-a atins vreodată,
Însă care, totdeauna, are har în ale sale,
Cum, de-o pildă, are crinul miresmate-a lui petale,
Oameni răi, să știți cuvântul:
N-o să faceți niciodată, nici mai mult, nici mai puțin,
Decât ceea ce odată a putut să facă vântul,
Vrând să spulbere mireasma din potirile de crin!
Ifosul cocosului
Din cate mii de lighioane lasat-a Dumnezeu prea sfantul
Sa umple pururea pamantul,
Sunt unele cu mintea seaca si care cred ca, fara ele
Sub soare , luna si sub stele,
Atatea lucruri minunate pe lume n'ar putea sa fie:
N'ar mai ploua, n'ar mai bate vantul, n'ar creste iarba pe campie;
In parga n'ar mai da caisa si mierea'n stupi ar fi amara;
N'ar inflori prin grane macii si n'ar mai fii nici primavara…
Asa, un biet cocos, odata, de-asemenea sarac cu duhul,
Al carui "cutcurigu" lung abia 'l mai cuprindea vazduhul,
Adeseaori strangea 'mprejuru-i intreg norodul de gaini,
Nu numai cate-avea 'n ograda, dar si pe cele din vecini
Si, socotindu-se puternic din cale-afara si 'ntelept,
Cu ifose fara pereche, zicea, batandu-se in piept:
- Gaini, va dati seama voi oare,
Ca de la om si pan'la virme, de la copac si pan'la floare,
Tot ce respira si se misca, primeste viata de la soare?
Ei, bine, daca stiti aceasta, nu-i de prisos sa stiti ca eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Si, daca eu n'asi fi pe lume, -nici soarele n'ar fi pe cer!…
Intr'un cuvant, e drept a spune ca 'n fiecare dimineata,
Eu sunt daruitor de viata,
Ca, numai prin puterea ce-are cantarea mea, de vraja plina,
Rasare soarele din noapte, sa dea caldura si lumina…
Ca la un sfant deci se cuvine
Sa vina in genuchi la mine
Toti cei in viata, sa se'nchine…
Si, daca'ar fi sa mor vreo-data, -eu zic sa va fereasca sfantul,
C'atunci s'ar prapadi pamantul!…
Gainile, privind la creasta cocosului, aprinsa, - para, -
Ca'n fata unui zeu puternic, ingenunchiate, se'chinara…
Dar, in aceiasi zi, pe seara, gasind o cada cu vin rosu,
Bau din ea cu-atata sete, ca turta s'a'mbatat cocosu…
A doua zi, -cand peste lume nici nu mijise zorile
Si somn adanc, fara prihana, dormiau sub roua florile, -
Gainile, cu spaima'n suflet, cu ochii plansi, cu cap nauc,
Cautandu-si zeul, il gasira intr-o gradina, subt un nuc,
Pe niste fan dormind - butuc…
Il zgaltaira, sa se scoale, sa reaprinda soarele,
Dar pe cocoş, de bautura, nici nu-l tineau picioarele…
Atunci găinile 'ngrozite de-a lor nemiloslivă soarte,
Inchisera si ele ochii, gatindu-se 'n sfarsit de moarte…
Statura astfel multă vreme, dar, mai vioaie, o gaină
Deschise ochii şi, departe, zări o geană de lumină:
Parea ca geana creşte 'ntr'una… Apoi, spărtura unui nor
Se auri cu foc, de par'ca era o gura de cuptor
Si, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozava,
Pe gura de cuptor, de-odata tâşni soarele în slavă!…
Atunci găinile văzură, cu negrăită bucurie,
Ca minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flăcări scrie
Pe bolta cerului albastru:
"Sunt multi aceia cari, în lume, işi trămbițează larg cuvântul,
Că, fără eul lor puternic, nu s'ar mai învârti pământul,
Că n'ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineață,
Că s'ar lăsa eterna noapte pe toate câte sunt în viață…
Şi totuşi, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare,
Pământul pururi se'vârteşte şi soarele mereu răsare.
Distribuie: