„Floarea e parfumată, trebuie culeasă!
Fructul se coace, trebuie savurat!
- Trăiește și bucură-te! trara! trara!”
*
Da, clipa e tocmai asta,
Unde cu verdele ei proaspăt îți împodobește plimbarea,
Căci bucură-te de ea, precum augustul parfumat,
Unde între primăvară și iarna ta se construiește.
Privește în jur, nu zbura atât de sălbatic,
De la soarele vieții se duce la umbra mormântului,
Și tristețea probabil stă pe cal cu ea,
Căci culege fiecare fruct care a fost creat pentru fericirea ta.
Ceea ce are inima, ai și tu, dulce mângâiere!
Cel pierdut nu se găsește plângând;
Nu, bucură-te! căci viața e o recoltă veșnică,
Și clipa e atât de bogată în bucurie.
Căldura e apăsătoare; căldura Orientului moțăie puțin cu noi astăzi!
Ca un adevărat prinț persan, mă voi întinde în pat.
Șanțul este gardul meu principal, frumos stă cu caprifoi,
Cramele verzi ale stejarului se ascund de soarele puternic.
Perdele ușoare, dar aerisite, de nori atârnă;
Covorul pe care m-am întins este un strat de flori pestriț.
Trifoi, coada-șoricelului, maci se joacă în pământul verde,
Și cu zmeură coaptă, creanga atârnă chiar lângă gura mea.
Bucură-te, visează, dulce fericire! vezi, în inima florii tăcută,
Albina zace dulce îmbătată, Floarea și albina sunt piept la piept.
Fluturele flutură vesel, sărută fiecare câte o frunză pestriță,
Nu cântă, ci scâncește în liniște de dragoste - știe ce! -
Ha! O briză răcoroasă tremură prin acoperișul verde al pădurii,
Sus pe cer se întinde un ținut muntos, Nori de furtună strat după strat;
Acum, ca niște pânze uriașe, se umflă, acum e o sală stâncoasă,
Auzi ecoul puternic rostogolindu-se prin valea adâncă a muntelui.
Fiecare pasăre se ascunde de frică și un fior aleargă prin pădure,
În timp ce în cercuri mari rândunica bate pământul cu aripa sa.
Norul izbucnește, ploaia curge, îmi va încânta privirea!
Cerul arată gânduri înflăcărate, Departe fulgere scânteie peste fulgere.
- În căsuța joasă din pădure stau, până se termină,
Dar când ferestrele sunt sparte, nu sunt liber de ploaie;
Soția stă pe un scaun de lemn, alăptând copilul, dulce plăcere!
Uite, acele degete rotunde, rotunde o pun pe pieptul ei!
Furtuna zguduie puternic acoperișul, acum zboară spre câmpuri,
Le îmbrățișează și rupe toporul în căldura sălbatică a iubirii sale.
Liniște, se spune acolo, cerul devine din nou albastru,
Toată pădurea, toate florile de două ori parfumate stau într-adevăr,
Și la orizont soarele apune atât de roșu,
Își așază acum inima sălbatică de flacără în poala valului.
Aerul răcoros și blând al vântului usucă din nou obrazul florii,
Secerătorii se întorc acum acasă de la câmpuri, cântând tare cu o minte veselă.
Fetele trec peste piatră, nu îndrăzniți să vă uitați la ea?
Fusta atârnă de gard, așa că celelalte trebuie să ajute.
Uite cum dau din cap toate florile! Știu clar ce gândesc.
Dacă ai putea înțelege imitația, probabil ai auzi ceva frumos.
Păsările.
Candoarea! Candoarea! se împrăștie,
Acum sus, acum jos!
Viața mea e cântec și iubire,
Casa mea, un cuib de copii!
Tânărul băiat.
În curând totul va dormi, da, mare și mic,
Pe iarbă și ramuri verzi,
Dar eu - vai! nu e bine,
omul acela e singur!
O, de-aș fi făcut din fier și oțel!
Inima mea o poate cuprinde ușor!
E ca un țipar pentru mine,
Nu o pot ține înăuntru!
Fiecare adiere doarme pe frunza verde,
floarea visează liniștită în mijlocul băii de rouă.
Vezi luna venind unde crește tufișul?
Jos la orizont stă rotundă și mare.
Lângă pădurea de molizi negri, lacul face un golf,
Limpede în apă, tufișul se reflectă atât de frumos.
Liniște! spune ceva, mișcă-te! zboară o pasăre?
Nu, sunt două fete, liniște! Nu faceți zgomot.
Copilărești, inocente, fericite, merg braț la braț.
Ha! Își aruncă pânza de pe pieptul lor alb;
Sus își ridică brațele! Vedeți viața subțire!
- Oh, acum au dispărut în spatele stufului înalt!
Nu le pot vedea, era atât de frumos!
Dar iată-ne luna deasupra golfului lacului.
Poate sta și le poate vedea, sus de pe peretele norului,
Le poate vedea pe amândouă, și totuși este atât de frig!
Ascultați, dintr-o singură lovitură a căzut, vedeți un inel atât de larg!
Întregul lac tremură de fericire.
Fiecare floare de pe țărm își deschide ochiul,
Și brazii mândri își îndoaie vârfurile!
Totul este parfum și dor, noaptea este atât de tăcută,
Marea le îmbrățișează, dă sărut după sărut,
Se strânge atât de fericit la piept și braț,
Niciodată nu se poate umfla precum pieptul lor.
Niciodată în vreo dimineață în razele soarelui
Roșeața are o prospețime atât de delicioasă, precum obrazul acesta!
Niciodată cerul nu ni s-a arătat atât de limpede,
Precum cerul inocenței, pe care îl are în acestea. -
Acum, odată cu apa, fata de pe cealaltă parte bate,
Părul le cade pe umerii rotunzi;
Lumina lunii o arată atât de des și mare -
- Dar iată-a dispărut luna! - a arătat cu cruzime! –
Pescarul.
Rața are cupa ei cu nectar,
Ce înoată sub suprafață;
În apă stă luna atât de frumos,
Asta visează floarea:
Că amândouă
Trăiesc împreună;
Ce nu se poate crede în vise?
Da, da!
Vânătorul.
Floarea miroase, a fi culeasă,
Fructul se coace, a fi savurat,
Când viața se termină, oare atunci
Totuși jubilează: „Trara!”
Echo răspunde, ascultă! „da, da!
Trăiește și bucură-te, trara, trara!”
Distribuie: