Poeții - Guillaume Apollinaire

În epoca viitoare, ca bărbați și femei puternici,
Vom lupta fără stăpâni, departe de orașele moarte;
Asupra noastră, în fiecare zi, Cel Ghilotinat de sus
Va lăsa sânge să plouă pe frunțile noastre mai frumoase.

Poeții cântă colinde de Crăciun pe drumuri,
Sărbătorind dreptatea și așteptând-o mâine;
Florile de altădată s-au ofilit, uitate acum,
Și floarea de azi își va fi trăit timpul mâine.

Dar pe inimile noastre, flori uscate - flori de altădată -
Rămân pentru totdeauna, neofilindu-se împotriva inimilor noastre întristate;
Voi merge în pace spre acele ținuturi legendare
Unde oamenii au călătorit odinioară spre orizonturi încețoșate.

Și voi vedea câmpiile unde tunurile au tunat;
Îmi voi legăna visele pe mările vaste;
Și o viață de nepătruns va fi disperarea mea;
Și cu tandrețe, aplecându-mă spre Ea într-o seară, voi spune:

„În grădină, florile te așteaptă să le culegi;
Și — nu-i așa? — gura ta așteaptă să o doresc?”
Ah! Buzele mele! Pe câte guri s-au odihnit buzele mele?
Nu-mi voi mai aminti de ele, căci le voi avea pe ale ei —

A ei — Deșertăciune! A mea și a ei —
Ah! Pe câte guri s-au odihnit aceste buze?
Niciodată, niciodată fericite; mereu, mereu părăsind —
Ochii noștri săraci împrejmuiți de munți falnici,

Picioarele noastre sărace, rănite, pe cărări pietroase;
Acolo, atât de aproape de țintă, toiagul nostru a pocnit,

Platoul s-a golit, noaptea în pădure,
Terorile și buzele, insomnia și vocile—

Vocea Irodiadei, pofticioasă și îndrăgostită,
Mușcând buzele palide ale Baptistului decapitat,
Și vocea bufnițelor care își făceau cuib adânc în stejarii,

Și ecoul râzând—vocea, vocea celui plecat,
Și vocea nebuniei și a sângelui, râsul trist
Al lui Macbeth văzând pădurea mărșăluind în depărtare,
Fără să ia aminte la sclipirile aurii—
Soarele peste sulițele mari ale *dendrophori*.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Guillaume Apollinaire