O vulpe de ani mică, însă de minte mare,
Și care meseria abia și-o începuse,
Pentru întâiași dată văzu din întâmplare
Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse.
Așa după o vreme destulă îl privește
Plină de mulțumire,
D-acea descoperire
Pe cumătrul lup caută, și-i zice: "Te gătește
Să mergem împreună acilea la un loc,
Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc;
Ce știi cum se întâmplă? "Să se lupte cu mine,
Și să vezi jucărie! Însă ia-ncepi să-mi spui,
Ce fel de gură are, cume făptura lui?"
"O! Pentru astă dată să fiu iertată,
Îi zice doamna vulpe, eu îți spui ce-am văzut,
Dar ca să fac portreturi, zugrav nu m-am născut;
Și, după cum știi singur, sunt foarte nenvățată"
Vorbind așa-ntre ele
Dobitoacele mele
Îndată au sosit
La locul cel dorit.
Calul cât le zărește
De fugă se gătește,
Căci vizita lupească
Nu vrea s-o primească
Și nici n-avea dorința
Să facă cunoștință.
Dar vulpea cu iuțeală îi iese înainte
Și cearcă să-l încurce prin aceste cuvinte:
"Stăpâne! D-avem voie și de găsești cu cale,
Noi, cele prea plecate slugi ale dumitale,
Am avea-o de cinste să-ntrebăm cine ești,
Care îți este neamul și ce fel te numești".
Calul, cu ce leșnire gândul lor îl pătrunde,
Fără a pierde vreme, se-ntoarce și răspunde:
"Domnilor, de doriți numele meu să-l știți,
Îl am scris pe potcoavă și puteți să-l citiți."
Vulpea, la aste vorbe, se trage la o parte:
"Cât pentru mine, zise, vă spui că nu știu carte;
Căci familia noastră, fiind cam scăpătată
Și neavând mijloace, la școală nu m-a dat;
Dar a domnului lup, și mare, și bogată,
Mai mult decât carte nescrisă l-a-nvățat."
Lupul, umflat în sine de laudă vulpească,
Veni până aproape, numele să-l citească.
Calul, care stă gata, cu un picior în vânt,
ÎI dă o lovitură și-l culcă la pământ.
Deslușit ne dovedește
Fabula ce am văzut
Că-nțeleptul se ferește
De orice necunoscut.
Distribuie: