Mulțumirea - Grigore Alexandrescu

Z ... în vârstă de un an


Așa! Îmi trimiți daruri, iubită copiliță:
Abia ești de o palmă, și vrei să te slăvesc!
De ochii tăi albaștri, de mica ta guriță,
În limba armoniei îți place să vorbesc?
Eu nu știu ce aș face d-ai fi mai măricică,
Eu nu știu ce aș zice, nici cum te-aș fi cântat,
Dar știu cu-ncredințare c-aș cere fără frică,
Drept plata ostenelii, un dulce sărutat.
Acum însă, adio dorinți amăgitoare!
Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit:
Când tu pe scena lumii vei fi veselă floare,
De ani, dureri, de patimi mă vei găsi slăbit.
Parcă te văz, frumoasă, de fluturi ocolită,
Zburdalnicei lor trupe de grație zâmbind,
Cununa modestiei pe fruntea-ți împletită,
A inimilor tineri slăvire primind.
Știu bine c-al meu suflet e sfânt, nu-mbătrânește
Că aș putea s-atuncea să-ți spui că te iubesc;
Dar trista rolă joacă un sfânt care trăiește
În niște vechi ruine ce-abia se sprijinesc.
Și cel puțin, copilă, atunci adu-ți aminte
Că-n leagănu-ți adesea te-am binecuvântat;
Ascultă cu răbdare trezitele-mi cuvinte,
Zâmbește-mi câteodată, ș-oi fi îndestulat.
Iar dacă vreun tânăr, în dreapta-i jaluzie,
Se va mira d-atâta nemeritat favor,
Zi-i: asta mă cunoaște din mica mea pruncie,
La tot e simt, ce-mi place, s-arată simțitor.
A fost în casa noastră la orice întâmplare,
Mă mângâia adesea, îl știu de când trăiesc;
Cu tată-meu odată, el deșertă pahare,
De mult au fost prieteni și încă se iubesc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu