Măgarul răsfățat - Grigore Alexandrescu

Un măgar văzu odată
Pe-al său stăpân că dormea,
și s-apropie îndată
Binișor a-l mângâia.
Dar să știți că dinainte
Era trist și supărat,
Căci vedea cu ce cuvinte
Mângâia învederat
Un cățeluș mic din casă,
Glume, jocuri ce-i făcea,
și cu dânsul tot la masă
Ziua, noaptea petrecea;
"O, ce rea nenorocire!
Își zicea bietul măgar,
De ce astă osebire?
Are potaia vrun dar?
Eu că alerg până seara,
Că muncesc necontenit,
Ar cu boii toată vara,
și de fân chiar sunt lipsit,
Ba adesea și ciomege
Pe spinare cam câștig:
Asta este a mea lege,
Să mă ierte, surdă strig.
Blestematului de câine,
Căci îi joacă împrejur,
îi dau cea mai bună pâine
și pe mine toți mă-njur.
Dacă lingușirea este
Mijlocul de-a-nainta,
Să mă duc dar fără veste
Că și dânsul a-i sălta."
Cugetând astfel în sine,
Vine, calcă-ncetișor,
și când s-apropie bine,
îl lovește c-un picior
Atât de greu în spinare
(Ba încă alăturând
Drăgăstosul glas ce are,
Ca mai mult să-i placă vrând),
încât omul de mirare,
De durere stăpânit,
Strigă, se vaită tare:
"Săriți, că m-a prăpădit!"
Slugele alerg îndată,
Că e măgar îi arată,
Cu tufele-i mulțumesc.
Nu siliți natura;
Veți fi neplăcuți
Cu talentul care
Nu sunteți născuți.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu