Întristarea - Grigore Alexandrescu

Al nopții cer prea dulce,
A sa răcoare lină
În inimă-mi aduce
O rază ... Dar se duce
Ca vântul ce suspină!
Scârbit peste măsură
De zgomotul cetății,
Eu caut în natură
Un loc făr' de murmură,
Supus singurătății.
Că Fenix far' de moarte
Se naște-a mea durere
Și pieptul meu să poarte
Lovirea astei soarte
E prea fără putere.
Fantomă plângătoare,
Eu trec această lume
Ca frunza plutitoare
Ce saltă până moare
Pe țărm fără de nume.
Când somnul se arată
La oameni, să aline
Strigarea turburată,
Ce e asemănată
C-un uiet de albine.
Tovarăș de-ntristare,
Un câine lângă mine,
Prin urletele sale
Natura sa răscoale,
În aste locuri vine.
Ființă făr' de nume!
Ce păsării dai zbor,
Ce mărilor dai spume,
Ce omului dai lume
Și apelor izvor!
Ce pui copaci pe munte,
Pe ceruri curcubeu,
Necazuri p-a mea frunte
Ca furiile crunte,
Slăvite Dumnezeu!
Din bolta de mărire
Coboară-te p-un nor,
Alin-a mea simțire
De rele peste fire,
Ori voie dă-mi să mor!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu