Adio lui Lord Byron la soția sa - Grigore Alexandrescu

Și în sfârșit adio! Și dacă rele soarte
Îi place a fi vecinic ... adio iarăși zic!
Zadarnică ți-e ură, ca-n pieptu-mi fără moarte
Dragostea mea viază; nici secoli nu o stric.
De ce nu poci în ochii-ți inima-mi a desface,
Pe care-adesea capu-ți îl rezemai cu pace,
Când somnul cu dulceață pe gene-ți odihnea!
Și astfel să-ți arate ascunsa ei gândire!
Căci poate vei cunoaște c-ai fost în amăgire,
Ș-a ta desprețuire nedreaptă vei vedea.
Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăvește,
Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci!
Dar vezi că astă lume amar te necinstește,
Întemeindu-ți slava pe ale mele munci.
Cu toate că-n credință greșala-mi este mare,
Cu toate că în faptă, după a mea purtare,
Destule am eu singur asupră-mi a-mputa;
Dar cruzii! nu putură un alt braț să găsească,
Atât să mă sfâșie s-adânc să mă rănească,
Decât brațul ce-odată cu drag mă-mbrățișa?
Să nu te-nșeli atâta: amorul cu-ncet piere,
Dar iarăși nu mai crede că inimile pot
Prin orice depărtare, prin orice tăcere,
Prin orice silnicie schimbate-a fi de tot,
A ta încă păstrează amorul către mine,
A mea e sângerândă, dar însă pentru tine
Bate, s-asvârle, arde, și arde nencetat.
O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde:
Voi fi pe alte țărmuri și cine știe unde?
Vecinic în despărțire, de tine depărtat!
Sânt jalnici aste vorbe ca gemătul de moarte,
Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat!
Tristele diminețe când voi trăi departe
Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat!
Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită
Și când va fi vreodată urechea ta izbită
De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi,
Vei învăța-o oare să zică: al meu tată?
Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată,
Să-i dea îmbrățișare în lumea celor vii.
Când mâinele-i prea frageți te-or strânge cu dulceață,
Când mica ei guriță va cere pe a ta,
Gândește la acela ce nu va mai fi fată,
Ce-n veci de fericirea-ți el cerul va ruga,
L-acela ce amoru-ți putea să-l fericească:
Și dacă acest mărturie d-o dragoste cerească
V-avea într-al său aer ceva d-al tată-său,
A ta inim-atuncea va bate pentru mine;
Fior rece va trece prin ale tale vine;
Repede se va strânge, va bate pulsul tău.
Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate;
Dar nimenea să știe smintirea mea nu crez.
Pe urmă-ți în tot locul a mele nădejdi toate
Se vestejesc, și iarăși pe urmă-i înviez.
A inimii-mi simțire cu totul șovăiește;
Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umilește,
La tine se închină, la tine s-a supus,
Dar! ... părăsit de tine și sufletul mă lasă
Viața mi-e povară, Și o simt cum mă apasă
Și orice fericire o văz că mi-a spus.
Destul, în zadar este oricare rugăciune,
S-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult,
Căci sunt cugetări triste ce-n silă ne supune,
Ce făr' de voie scapă, de lege nu ascult.
O dată înc-adio! Lipsit acum de toate
De câte-mi erau scumpe, simțirea-mi nu mai poate,
Inima-mi ostenește de a mai suferi;
Sunt jalnic, singuratic, cuprins de întristare
Și deznădăjduirea-mi se face tot mai mare,
Și sila-i mai îneacă, căci nu poci a muri.
Lord Byron

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu