Sădim cu paşi tăcuţi
grăunţe de lumină
în umeda clepsidră,
ca-n viaţa viitoare,
să-avem apoi cuminţi,
lumini în capul mesei
când ne vedem la cină.
Ne ţinem strâns de mână.
În faţa noastră, frunze,
se leagănă foşnind,
pădurea în lumină suspină-ngălbenind,
în timp ce parcă vântul, subtil, suflând ne-ngână.
Ce salt umil vom face
peste-amintiri de-o viaţă!
Nici mintea nu-i cu noi,
nici pasul de pe urmă...
Când ultima zvâcnire a inimii se curmă,
rupt fi-va firul tors al ghemului de aţă,
dar pentru că iubirea
renaşte-n dimineaţă,
grăunţe de lumină
vor străluci în urmă.
vezi mai multe poezii de: sorina
Detalii poezie:
Distribuie pe: