Focuri de sânziene - Giorgios Seferis

Destinul nostru, plumb topit, nu poate să se
schimbe,
nimic nu-i de făcut.
Am vărsat plumbu-n apă sub stele
deși se-aprind focurile.

Dacă stai goală-n fața oglinzii-n miez de noapte,
vei vedea,
vei vedea un om trecând prin fundul oglinzii,
pe omu-n destinul tău care-ți dirijează
trupul
în singurătate și tăcere, pe omul
tăcerii și singurătății
deși se-aprind focurile.

La ceasul când ziua s-a terminat și noua zi
n-a-nceput,
la ceasul când timpul s-a despărțit în două,
pe acela ce de acum și dinainte de-nceput îți
dirijează trupul
trebuie să-l găsești,
trebuie să-l cauți ca să-l găsească cel puțin
un altul, când tu vei fi murit.

Copiii sunt cei care aprind focurile și
strigă în fața flăcărilor prin noaptea caldă
(S-a pomenit oare vreun foc
care să nu fi fost aprins
de un copil, o Herostrat?)
și aruncă sare în văpaie ca să pocnească
(Ce straniu ne privesc dintr-o dată casele,
devoratoarele oamenilor, parcă le mângâie
o reverberație!).

Dar tu care ai cunoscut harul pietrei
pe stânca biciuită de mare
seara când liniștea se-așternu,
ai auzit de departe glasul uman al singurătății
și tăcerii
în trupul tău
în noaptea aceea de Sânziene
când s-au stins toate focurile
și ai citit cenușa sub stele.



Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.