Pagini din diferiți autori: - George Topîrceanu

Homer:
CHINURILE LUI ULISE

...Astfel corabia-n fugă plutea cu uşoarele-i pânze
Doldora pline de vânt, peste noianul de ape.
Singur pe navă prudentul Ulise privea cu-ntristare,
Cât ţi-i oceanul de larg, zările fără catarguri.
Căci părăsind pe frumoasa Calipso cea aprigă-n şolduri
(Pentru că nu-i mai plăcea) şi navigând la-ntâmplare
Trei săptămâni împlinite departe de ţărmuri, eroul
Nu mai zărise de-atunci dulce obraz de femeie...
Cum, la sfârşit de ospăţ, muritorul aruncă la mâţe
Restul juncanului fript, fără să-i treacă prin minte
Că mai apoi flămânzind cerceta-va-n zadar să găsească
O bucăţică de zgârci ca să-şi astâmpere foamea;
Astfel eroul simţise de-amor că lehamite-i este
Cât l-a avut din belşug lângă Calipso, iar astăzi
Jalnic striga peste valuri de dorul histericei nimfe
Care-l ţinuse captiv, ca să-l iubească cu sila:
„Cine m-a pus să te las şi să plec pe pustiile ape
Fără să ştiu încotro, nici până când rătăci-voi?
Valul uşor clipotind îmi aduce zadarnic aminte
Sunetul glasului tău, blondă şi dulce Calipso!
O, ce neghiob am putut într-o clipă să fiu de-a lăsare,
După himere-alergând, nimfa cea grasă din mână!
Geaba umblat-am atâtea pământuri şi mări depărtate,
Asta să-mi fie de-acum pentru-nvăţare de minte...“
Deci cam în chipul acesta plângând cu bărbată strigare
Bietul Ulise gemea, gata să sară în valuri.
Cel ce cu agera-i minte sub zidul troian născocise
Gloaba cea mare de lemn care-a pătruns în cetate,
Nu era-n stare acum, la strâmtoare fiind, să găsească
Vai! nici un mijloc onest pentru-a scăpa de ispită.
Nobilu-i trup se zbătea, legănat de mişcările navei,
Pradă destinului orb şi nemiloasei Ananghi...
Dar din lăcaşu-i divin de pe vârful Olimpului falnic,
Fiica măreţului Zeus, Pallas-Atena-nţeleaptă,
Cea care-i poartă de grijă la orice nevoie, îl vede
Cum rătăceşte pe mări, singur cu mâna pe cârmă...
Iată-aşadar că din valul adânc răsărind fără veste,
Ca un agil cufundar, fiica lui Cadmus cea mică,
Ino, cu trupul gingaş s-a ivit scuturându-şi în soare
Părul ei galben şi ud leoarcă de apă amară.
O, nestatornice fiu al bătrânului rege Laerte!
Ce curioase idei vin să-ţi întunece mintea?
Oare puţine răbdări păn-acum pribegind îndurat-ai,
Ca să te-arunci în adânc pentru o treabă ca asta?...
Când mă gândesc ce de nopţi a tânjit Penelopa cea castă
După doritul ei soţ, care stă gata să piară,
Nu pot răbda să te ştiu la-ndemână, prin apele mele,
Fără să-ţi dau ajutor, mare fiind filantroapă!
Lucruri expuse pe larg în traducerea dlui Murnu,
Harnicul nostru tălmaci care-a tradus Iliada,
Carte ce fu mintenaş premiată cu premiul cel mare,
Pentru că suntem un stat eminanente agricol... (n. a.). Zeiţa sorţii.
Iat-am venit să-ţi aduc aşadar un colac de salvare,
Numai atâta mă-ntreb dacă ţi-a fi pe măsură...
Zise şi-n chip de pretext îi aruncă o mică eşarfă.
Iar încercatul erou, făr-a-i întoarce cuvântul,
Grabnic s-apleacă spre nimfă şi cât ai clipi o ridică
De subţiori din ocean sus pe covertă, trăgând-o...
Unde zglobii împrejur clipotind se-nălţau curioase,
Nava plutea uşurel, fără pilot în lumină.
Valuri fugeau după valuri spre ţărm depărtat călătoare,
Cerul era liniştit marea pustie şi verde.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: George Topîrceanu