Tulnic și Lioara IV, V, VI - George Coşbuc

IV
O lume de pământuri atunci s-a deșteptat
În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat
Cuvântul greu, că-i moartă copilă-mpărătească.
Și cât a fost în larguri hotar ca să primească
Acest cuvânt, hotarul întreg a fost cuprins
De jele fără margini și geamăt dinadins.
Mari crai din țări vecine și țări de-a zecea țară,
Primind această veste, din capete mișcară
Cu drag și milă multă, iar câți aveau mai drag
Pe Stâlpes dezlipit-au piciorul lor de prag
Și-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă
Să mângâie pe Stâlpes în jelea lui cea lungă.
Și trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,
Departe-având toiagul prin colțuri aruncat
Și spada lui departe și coiful la picioare
Mai galben era Stâlpes ca omul care moare,
Și slab de-atâta jele și negru de zdrobit.
Când el pe nalții prieteni în casă i-a zărit,
Roși fără de voie și capul ridicat-a
Și-a zis: Ori poate-aduceți voi fata? Poate fata
Lui Stalpeș pătimașul din nou va fi a mea?
Vai, Doamne, spuneți iute: trăiește oare ea?
Trăiește? De trăiește, pe ce loc poartă pasul?
Vai, spuneți... Doamne, Doamne, târzii sunteți cu glasul!
Și cum cerea s-audă, de dorul său învins,
Crai-Galben cu tot dragul de mân-atunci a prins
Pe Stâlpeș și cu milă fățiș în ochi cătându-l
A zis: O, scumpe prieten! Împacă-te cu gândul,
Și vezi, că tocmai trebi târzii să fim la glas!
Întreabă-mă, ce gânduri am eu, de n-am rămas
La vatra mea? și-ntreabă, de ce-am plecat eu oare?
Puteam să șed acasă; dar nu știu cum mă doare
De dorul tău, mă doare durerea ta, și știu
Că-așa numai se poate și-i bine-așa să fiu!
Copila ta-i pierdută: atâta știm noi bine,
Iar ce știm mai departe? Nimic nu știm, ca tine!
Și-au prins atuncea craii să-l mângâie, cătând
Să-i facă dorul aspru din inimă mai blând,
În cât le-a fost puterea cuvântului mișcară
Pe Stâlpeș, a lui jele pe-ncet o alinară
Cu vorbe și cu sfaturi de milă și de drag
Și-atunci ieși-mpăratul pe prag și de pe prag
Chema pe cel mai harnic din argitani în casă
Și-a zis plângând: Durerea așa de greu m-apasă,
Cât nu mai știu de mine nimic, și nu mai pot
Nimic, când știu pe lume că-s singur! Când socot
La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară
Și n-am nici gând că vesel pot fi vreodată iară!
Oh, dragă tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,
Atunci când eu mai tare ca oricând te-am iubit!
Și plânge, Stâlpes plânge și zise iarăși: Scrie
Prin țări și lumi, ca lumea și țările să știe
De-a lungul și de-a latul, că Stâlpeș a pierdut
Odorul cel mai nobil din câte le-a avut!
Tu scrie și dă veste să vadă fiecare
Cuvântul scris; tu scrie, așa cum ți se pare
Mai drept și mai cuminte să scrii; în orice sat
Să sune glas de clopot trei zile necurmat
Și oamenii să lase deoparte bucuria
Și popii toți să țină priveghiuri pentru Lia
Să facă sărăcuțe cum datini au rămas,
Prohoade să citească cu stări și parastas,
Și-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,
Să facă lumea toată copilei sărindare!
Așa să scrii, iubite, că doar pe rând, pe rând
Voi pierde dorul negru și flacăra din gând,
Și nu voi fi pe lume silit de-atâta jele
Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele.
Așa vorbi-mpăratul și stropi au lăcrimat
Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,
Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvântul,
O carte, cum să poată pricepe tot pământul
Întreaga slovă cărții: cu sfaturi mari și lungi,
La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,
De aur, căci o lume avea să o citească
S-o lume-avea poruncă din carte s-o-mplinească.
De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat
De patimi, acel suflet în sân era-ngropat
De mama, căci nebună ca volbura de toamnă
Părea de jale Lia, frumoasa țării doamnă.
A plâns cât era ziua pierdută-ntr-adevăr,
A rupt găteala-i toată și-a smuls din al ei păr
Frumosul ac de aur și primele, ce-i leagă
Un stol de plete negre, cari noapte păr întreagă;
În haina de mătase cernită și-a-nvelit
Frumosul trup: și astfel, cu părul despletit,
Cu ochii roși și umezi de plângerea cea deasă
Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărateasă
Și strig-un nume dulce și geme cu fior
Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.
Și, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece
Cu pas grăbit și lânced prin cele treisprezece
Chilii și la chilia din capăt a stătut:
Aici era războiul, în carele-a țesut
Frumoasa ei copilă cu drag și cu-ndemână,
Aici erau tălpigii, și caierul de lână
Și ghemele, și tortul, precum le-a rânduit
Lioara; gol stă patul, cel mândru și gătit
Anume pentru fata lui Stâlpeș Împăratul,
Căci tot lucea-n mătăsuri și-n scumpe haine patul.
Și, cum stătea cu ochii la haine țintiți drept,
Și-a pus mâinile dalbe de-a crucea peste piept
Și-a stat înmărmurită frumoasă-mpărăteasă.
O dragă mamei, dragă! De ce te-ai dus de-acasă?
De ce te-ai duș? Acasă de cumva ai fi stat,
Eu aș fi dat să facă pe seama ta un pat
Din aur și mărgele cioplit și din smaralde,
Să dormi un înger nobil pe paturile calde
Mai blând decât în leagăn un fiu născut de-o zi!
Iar când în zorii zilei din somn te-ai pomeni
Și-ai vrea să cauți o haină mai scumpă decât toate,
Atunci din lăzi de aur o haină tu ți-ai scoate
De purpur mai frumoasă ca orișice frumos:
Țesută de pe umeri și până-n poală jos
Din fir de diamante, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici de sârmă și fluturi de rubin,
O lucitoare haină ca soarele deplin.
Și, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul față
Mai mult și mai de-a dragul ca tine dezmierdată,
Eu aș fi pus pe-un meșter, din alte lumi venit,
Din paltin să cioplească război intrâurit
Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe;
Suveica făurită din mândru lanț de salbe
Eu ți-aș fi dat și breglă din aur și fustei
Ciopliți în strung și patru tălpigi mai ușurei
Ca fulgii de zăpadă: făceam pe-această cale,
Să nu mai fie stativi ca stativele tale!...
Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus
Să torci fuior din furcă de aur, și cu fus
De-argint să torci, și pânza să țeși în patru ița,
Să coși a ta cămașă din flori din cruciță,
Pe margini cu mătase, cu sârmă la prinsori,
Pe piepți apoi să presari un stol de puișori
Albaștri, cum ți-s ochii, ori galbeni, cum ți-e părul,
Ori roșii, cum ți-e fața, când arde adevărul
Pe fața ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori!
Puteai să fii tu farmec, și dragă la feciori
Să fii; trei țări să râdă cu râsetele tale
Și feți-frumoșii lumii nebuni să bată cale
De dragul tău, și oameni, din alte lumi, trecând
Prin lata noastră țară și chipul tău văzând,
Să zică: Mai sunt fete frumoase cum e luna,
Dar fața ca Lioară mai dalbă nu-i nici una,
Nici trup ca trupul dânsei, nici ochi așa dalbi ochi
Atâta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi...

V
Așa vorbește Lia, frumoasă-mpărateasă,
Privind cu ochi de patimi tot colțul de prin casă,
Căci dulce suvenire găsea-n fiece colț,
Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolți,
Trecea-n această vreme cătând ca să-ntâlnească
Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească
Și-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept,
Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înțelept.
Și când ajunge Codru de numără chilia
De-a treisprezecea, află la furcă stând pe Lia
Zdrobită de durere, plângând de-al fetei drag;
S-oprește dar feciorul și stă pe-al casei prag,
La doamna cu mirare și lung fior privește,
S-apropie de dânsa și-n patimă vorbește:
Oh, nu mai plânge, doamnă, te rog să nu mai plângi
Atâta ești de slabă și pală, că te stângi
Și pieri văzând cu ochii! Te ști pe zice vine
Și, nu știu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine!
Căci, vai, ești numai umbră cu nume și cu glas,
Și te-ai topit, stăpână, topit, de n-ai rămas!
De ce să plângi? Cu plânsul omori numai viața!
De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ți vezi o dată fața
În ape clari: de tine tu însăți te-ai mira
Ce mult este topită și slabă fața ta!
Dă-ți fire și mai curmă din plângerea cea deasă,
Căci eu gândesc oh, iartă-mi durerea ce m-apasă
Gândesc să las în lume o lume de femei,
Să merg după Lioară, să caut urmele ei!
S-aduc, s-aduc odorul, acesta gând mă poartă:
Să mor cu ea alături, de cumva-i dânsa moartă!
Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac
Cu penele de vultur? O, Doamne, ce să fac
De astăzi cu săgeata-mi atât de mult deprinsă
La țel și-a cărei pană de trei ori e prelinsă
Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port
Și care sunt țesute din cel mai nobil tort
Eu ce să fac? Cu lancea-mi dedată-n alergare
Eu ce să fac? și-n urmă cu paloșul, la care
Trei meșteri din trei colțuri de lume-au asudat,
Eu ce să fac? O, Doamne, să mor eu blestemat
De țară și de oameni, și vești de rău să-mi iasă,
Că n-am atâta suflet să caut a mea mireasă?
De-aș ști c-alerg o lume, eu totuși am s-alerg;
Dar lasă-mă, stăpână, vai, lasă-mă să merg!
El zise. și-mpăratul aude suspinând
Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rând,
Și-atunci, mișcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus
Și brațul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus
Și-n ochi privindu-l zise: Fă, Tulnic, cum îți place
Dar fă cum știi că-i bine, cum știi că-i drept a face!
Noi nu te-oprim! și Tulnic așa i-a dat răspuns:
O, Stâlpes Împărate! Mă simt eu îndeajuns
De vrednic să bat lumea! S-o bat din dungă-n dungă,
Cruciș cât e de lată și-n larg cât e de lungă,
Să trec din Răsărituri spre margini de Apus,
Să cât în care lume și-n care părți s-a dus
Lioara mea! M-așteaptă, așteaptă-mă,-mpărate,
Cu post și cu mătănii, trei luni și jumătate,
Trei luni m-așteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot,
Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,
Dar când, înalță doamnă, tu vei vede pe cer,
Că zorii zilei dalbe tot vin și trec și pier,
Ca vremea rentornării din ceas pe ceas s-amână,
Ca luni mereu s-adaug din zi și săptămână,
Atunci tu ia-ți tot gândul și nu mai aștepta,
Căci mort voi fi eu, Lie, și moartă fiica ta.
Prin țări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,
Și nu ne plânge; pleacă cu dragoste piciorul
Și-ai tăi genunchi la masa bisericii, plângând,
Tu pentru noi te roagă cu inima și gând;
Dă slujbe-n zece miercuri și-n zece mari dumineci,
Gândește la Lioară, când mergi să te cumineci
Și n-o uita! D-a pururi în minte să ne ții,
Căci tu, tu ne-ai fost mamă și noi ți-am fost copii!
O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăși
Speranței tale prieten și-amorului tovarăș!...
Așa vorbi feciorul, de nalțe patimi dus,
Și fără de zăbavă pe capul său a pus
Un coif ornat cu pene de pajură de munte,
Cu creastă de aramă și dungi d-oțeluri crunte;
Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război
Vitejii toți de-a rândul, și s-a-mbrăcat apoi
Cu cele mai frumoase și mai vestite straie;
A-ncins apoi la mijloc un paloș de bătaie,
Frumos și cu mărgele; în urmă, a-mbrăcat
Pe dalbele picioare papucii săi de aur,
Cusuți pe dinăuntru cu piele de balaur.
Și-atuncea împăratul i-a strâns mâna cu drag,
Iar dalbă-mpărateasă stând palidă pe prag
Și, vorbele-necându-și în lacrimi fără număr,
I-a sărutat cu milă veștmântul de pe umăr
Și-a prins să plângă jalnic, mai jalnic ca oricând,
De nu-i venea nici suflet, așa gemea plângând,
Iar Stâlpeș, bietul Stâlpeș, plângea cu drag și dânsul,
În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu,
La mijloc încopciază mai strâns paloșul său
Și-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară
Și servii-aduc îndată fugarul, roib la scara;
Greu calul vărsa aburi pe nărea sa de foc
Și tropotă-n picioare și nu-și găsește loc,
Iar Tulnic îl adie și-l băte-nceț pe coamă,
Când roibul se izbește ușor ca o fântoamă,
Și-ncăleca feciorul, dă frâu calului nalt
Și calul prinde aripi, s-aruncă și-n asalt
Izbește trupul nobil în toată-a lui putere
Și fulgeră pe fața pământului și piere
Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopții pier.
Nebun răsună pietre sub pas de rece fier
Al iuților potcoave, scântei răsar în zare
Și calul pe câmpie mereu, mereu dispare,
Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpân.
La scări, cu inimi triste, zdrobiți și păli rămân
Părinții triști, din piepturi mereu vărsând șiroaie
De gemete scăldate în larg potop de ploaie
A ochilor, cari umezi de plânsul mult și des
Închid privirea tristă și plină de-nțeles.
S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale,
Să bată câmpi și codri, să bată deal și vale,
S-alerge tot pământul și-n negre depărtări
Să caute până-n margini de margine de țări
Comoara lor pierdută; s-ar duce, duce-i dorul,
Și totuși ei stau marmur, legat li e piciorul.
D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească
Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească
Prin zări luate-n fugă d-un roib așa păgân:
Albaștri codri-n urmă-i se-nșiră și rămân
Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe;
Și calul întețește turbat a lui aripe
Și zboară, dând în vânturi o coamă de păr creț,
Pân zarea prinde-n noapte și cal și călăreț...

VI
S-a duș! Atâta jele s-a dus cu el pe-un pas
Și-n urma lui acasă cât dor a mai rămas!
Și Stâlpes, doamna Lie tot plâng și zi de zile
Așteaptă triști întorsul iubitei lor copile.
Înalță Lie face mătănii la pristol
Și șoapte pîi rostește din pieptul slab și gol
De orișice nădejde, căci ceas de ceas s-amână,
Și luni mereu s-adaug prin zi și săptămână,
Și vremea troienită lung șir de ani a tors
De când e dus feciorul și nu s-a mai întors!
Ce veșted era Stâlpes și cât de slabă Lia!
Din pieptul lor pierise cu totul veselia
Și zâmbetul; de-atuncea dureri i-au frământat
Cât nu puteai cunoaște pe veselu-mpărat
Și nu puteai pe Lia, căci ea-și schimbase portul
Și slab pășea, ca grijă, s-obraz avea ca mortul
Și nu-i mai era trupul frumos și plin și drept,
Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept.
Dar Stâlpes, încă Stâlpes! Ce mult și-a schimbat statul,
Și nu-l mai poți cunoaște că el e împăratul!
Și el, furați de gândul nădejdii, ne-ncetat
Așteaptă ceasul zilei și-al vremii de-nturnat,
Visează, cât e noaptea de lungă și de mare,
De-o zi, când au s-audă pe drum în depărtare
Un viu nechez și-un tropot de cal, carele-n zbor
Venind o să s-oprească la poarta curții lor.
Râzând fugi-vă Lia mari porți să le deschidă:
Vai, Doamne! bucuria va sta să o ucidă,
Când biata mamă-n toiul sositei bucurii
Va strânge-n braț copila-i, pe ambii săi copii!
Și cât va plânge Lia și Stâlpeș cât va plânge
Și-n braț unii pe alții cu drag cum se vor strânge
Și iar vor ținea dânșii, cu rostul lumii, rost.
Și iarăși vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,
De nou va zâmbi Lia făloasă de-a ei fată
Și fata va fi iarăși de-o lume lăudată,
Când ea prin grădinuță cu strat de toporași
Plimbă-va iar piciorul cel mic și drăgălaș.
Și-i vor luci pe haina țesută-n măiestrie
Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie
De stele, și pe mâneci luci-vor porumbei
De-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei,
Căci haina va fi mândră ca orișice frumos:
Țesută de pe umeri și până-n poală jos
Din pietre și mărgele, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici albastre și fluturi de rubin,
O haină, ca un soare, ca soarele deplin.
Dar nu! Să-ntoarne numai Lioară!
De-ar veni! Căci mamă-sa va face și tot va rândui
Din nou pe seama dânsei, să nu mai fie fată
Așa de mult frumoasă și-atât de dezmierdată,
Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit
Din meșteri, să cioplească război intrâurit
Copilei ei, și suluri ca grindina de albe
Și nobila suveică din lanț frumos de salbe,
Și bregla de rubine, și ițe și fustei
De-argint, și-n urmă patru tălpigi mai ușurei
Ca fulgii de zăpadă: așa va face Lia,
De-ar fi numai să fie să-și vadă iară fia...
Și tot visează doamnă, și lacrimi o înec,
Iar anii trec; trec zece și cincisprezece trec!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc