Cântecul cireșului - George Coşbuc

Domnul zice primăverii:
"Nu e timp de-ntârziere;
Vezi, omida cere hrană,
Pregătește-i de mâncare!"

Și pe loc cireșu-ncepe,
Să dea muguri la căldură,
Peste noapte-apoi din muguri
Mii de frunze verzi crescură.
Iar omida, deșteptată
Din micuțu-i oușor,
Își deschide-n grabă ochii,
Se târăște-ncetișor;

Și începe să mănânce
Dintr-o frunză înverzită.
"Ce gustoasă-i (zice-n sine)
Ah! cât sunt de fericită!"

Dumnezeu din cer iar zice:
"Primăvara mea bogată!"
Și albina e flămândă:
"Mergi, de-i pune masa-ndată!"

Și cireșul verde-acuma
Cu mii flori se-mpodobește;
Iar albina, cum le vede,
Drept la ele se grăbește.
Și gustând apoi din ele,
Zice-n sine "Ce plăcere!
Sucul ăstor floricele
Parcă-i zahăr, ba chiar miere!"

Domnul zice apoi verii:
"Pune vrăbii de masă!"
Și cireșul se încarcă
Cu cireșe mari și grase.
"Bravo! vrabia grăiește,
Chiar râvneam la așa poame;
Cât o să mănânc de bine!
Toată noaptea mi-a fost foame."

Apoi toamnei zice Domnul:
"Strânge masa c-au mâncat!"
Și prin pomi cu frunză deasă
Ploi și vânturi aspre bat.
Frunzele îngălbenite
Fug gonite-n zbor de vânt:
Din pământ ieșit-au toate,
Și cad iarăși la pământ.
Apoi iernii zice Domnul:
"Ce-a rămas, s-acoperi bine!"
Și deodată văi și dealuri
De zăpadă albe-s pline.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc