Omul ostenit - Gellu Dorian

Omul ostenit se aşează în mine ca într-un pat,
zilele sunt roţi zimţate care netezesc nervii ondulaţi de atîta încordare,
nopţile nu mai sunt deloc negre, au
culoarea unor lentile heliomate
prin care privesc doi îngeri îngrijoraţi,

eu nu-i spun nimic, îl odihnesc cît e necesar
să poată primi peste zi roţile care trec fără zgomot
direct în negura prin care pot hălădui liniştit,

el se simte bine şi nu vrea să mai plece,
oasele lui mă dor,
oasele mele îl bucură,
somnul lui agitat se pliază peste nesomnul meu
şi urcă uşor la cer prin lentilele pe care
nu le mai dau jos,
ochii mei îi închid ochii lui,
visele lui nu mai sunt visele lui,
visele mele nu se mai termină aşa cum ştiam,
prelungindu-se pînă peste orice imaginaţie,
pînă cînd aleg varianta cea mai liniştitoare
să pot fi fericit,

dacă-l alung,
trebuie să ies şi eu odată cu el pe uşă,
unde se va duce, acolo voi fi şi eu,

nu-l aştept,
dar el vine deşi n-a plecat cîtuşi de puţin,
se uită la cei doi îngeri,
şterge lentilele şi nu-şi face griji unde va dormi la noapte,
trupul meu îşi deretică aşternutul,
cineva o să ne acopere cu plapuma prin care vom
ieşi în zori ca pe o fereastră,
unul şi acelaşi om bucuros
ca Dumnezeu cînd se uită la tine ca la el însuşi.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian