Malaezia - Gellu Dorian

Eu sunt poetul ion mureşan
şi nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,
eu nu m-am plîns de vremuri şi vremaşi,
ce-mi păsa mie de ele, de ei,
mie îmi păsa numai de mine şi de alambicul meu ascuns
printre lucrurile de nimic,
deşi nu o singură dată i-am văzut pe vremaşi cărînd
în maşinile lor alambicuri peste alambicuri,
unele de tablă de alamă, cu serpentină din sticlă de yena,
altele improvizate din te miri ce,
că omului nevoiaş îi ardea gîtiţa mereu
şi mereu trebuia să o stingă,
dacă de la alte treburi ascunse putea fi oprit,
de la această treabă nimeni şi nimic nu-l putea opri,
aşa şi eu, poetul ion mureşan,
că aşa mi s-a zis din naştere, pentru că nu puteam fi oprit din plîns
decît cu un ţoc muiat în horincă,
eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,
şi cum prunii se uscaseră,
merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,
luam un sac de făină de porumb,
o opăream pînă se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahăr,
iar cînd acesta nu era, mergea şi fără el,
aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,
depinde cît de iute doream să bolborosească borhotul
şi cînd începea să înţepe nările cu mirosul lui iute,
trăgeam cu ochiul peste tot satul,
să văd de-i linişte în lanul de porumb,
şi puneam alambicul la treabă,
cu o atenţie demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,

pic-pic,
pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan
peste care aruncam petale de crin, mitilic
bun pentru frecţii –
şi iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,
pînă cînd se umpleau vasele cu un lichid uşor albăstrui şi plăcut,
slab ca diana,
după care îl treceam iar prin alambic
pînă ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,
şi cum nu-i puteam spune horică de prune
sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe
care-mi lipseau din grădină,
i-am spus malaezia,

vai-vai, nici nu ştiţi cîte picături şi rîuri mi-au bucurat viaţa,
de nici nu ştiu cîte ori am ascuns şi scos alambicul
pe care acum îl port glorios ca pe o cocoaşă
pe care toţi mahmurii ar dori s-o sărute,
dar eu le ofer
malaezia simplă, tare,
malaezia cu miere de albine,
malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,
cu gust de zmeură, pentru fetele
care ştiu să iubească un om experimentat
şi atît de inventiv ca mine,
malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,
malaezia cu petale de trandafir,
pentru oricine am tot ce doreşte din lungul raft
plin de sticle cu malaezia,

numai de-ar da Dumnezeu să se facă şi anul acesta porumbul,
că moara e tot acolo, la vad,
iar alambicul, acum, la vedere,
ca un exponat la care vin toţi şi se roagă
să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit
pînă la înviere şi înălţare.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian