1980. Puzzle - Gellu Dorian

Au dat cu fiecare din noi de pămînt,
unii s-au ridicat, alţii au rămas acolo,
rătăcind prin memoria noastră ca nişte stîlpi de înaltă tensiune
pe un cîmp plin cu măzăriche,
n-au crezut în noi,
dar s-au temut să nu creştem altfel,
să nu îmbătrînim mai mult decît ei,
să nu le luăm firimiturile de la cinele lor fastuoase,
să nu descoperim tainele caselor furate de la cei îngropaţi prin cimitire anonime,
să nu le vedem aşternuturile apretate cu făina
pe care cei mai mulţi n-o aveau pe masă,
să nu le ocupăm viitorul
de parcă noi trebuia să rămînem veşnic trecutul lor trist,
disperat, pe care tot voiau să-l îngroape
şi mult mai frumos răsărea primăvara
pe cînd ei se vedeau gîrboviţi şi răi
ca nişte cioate scorburoase într-o luncă de ei defrişată,
cosaşi ai unui cîmp cu flori care se încăpăţînau să mirioase frumos
chiar şi iarna în căpiţa cu fîn,

noi îi priveam uimiţi,
ei doreau să-i privim cu admiraţie,
eram obligaţi să fim fericiţi şi nu era de ajuns doar atît,
trebuia să repetăm zilnic mulţumirile noastre din inimă,
ba chiar uneori eram invitaţi să aplaudăm pînă ni se umflau palmele,
să privim de departe masa la care ei tăiau pîinea,
iar celor ce nu ajungeau să privească li se trimiteau imagini
pe care erau obligaţi să le ţină minte,

noi eram insurgenţi, ascunşi în gîndurile noastre
care erau scoase cu forcepsul
cînd unii dintre noi ciripeau sub streaşina lor
ca nişte păsări migratoare care treceau peste garduri
cu uşurinţa cu care noi visam să zburăm
cu aripile tăiate din naştere, icari de ceară
sub un soare torid,

noi scriam şiruri lungi de cuvinte pe care ei le desfoiau
pînă la etimon, pînă la koine,
pînă la măduva noastră invadată de leucocitele
din incubatoarele lor cu ochi albaştri şi timpane de mătase
lustruite cu ceară,

noi eram euforici şi lihniţi,
unii îşi ascundeau fantoşele sub pat, pentru surorile lor mai mici,
să se joace acolo în bezna pe care poemele lor o luminau,
inimi de raze,
alţii lustruiau faruri, vitrine, fotografii
pînă ce prin cîrpa lor se scurgea imaginea unei lumi de afară
care trebuia bine dosită înăuntru,
în timp ce prin oraşele prin care singurii locuitori vizibili
îşi beau ceaiul sub o ninsoare electrică
în speranţa că va fi linişte, va fi seară
în bibliotecile din toate punctele cardinale,
potcovari de inorogi păscînd pajişti cu rosa canina,
întru totul ascunse sub pleoapele lui homer,
ca pe fiul omului blestemat în cuie pe un cîmp negru,
plin de fîntîni carteziene,
ca după un război de o sută de ani
fără eroi, fără morminte, ca în cifra zero
din care toate pornesc să se aşeze într-o carte de iarnă
a celui care singur îşi bea minţile şi nu se îmbăta
decît în zori într-un cimitir de maşini
prin care trece expresul de budila
ca un ţipăt prin burta unei femei înainte de naştere,
cîntece de trecut strada între-o tăcere asurzitoare,
strigăte în alb negru prin miriadele de culori al cerului senin,
paşi scoşi din casă în fericiri de mire
intrat într-o scenă în flăcări, iubind pe toţi ca pe nimeni,
pod de fîn cosit de o moarte mereu vie,
ieşind în lume pe scara lui Iacob,

noi rezistam în felul în care sub asfalt firul de iarbă
dă colţ printre gemetele frînelor care opresc
bolizii cu care naţiunea urca spre comunism în zbor,
acolo, departe, în nicăieri, unde nimeni n-ajunge,
de unde nimeni nu se întoarce,
ci se face praf şi pulbere
din care nicio pasăre phoenix nu se face fir de cenuşă,
doar ei credeau că de bine ce dădeau cu noi de pămînt,
pămîntul îi va ierta şi purta pe spinările lui la nesfîrşit,

or ei beau ca şi noi, dar degeaba,
îşi umflau burţile şi crăpau la Elias sau Fundeni,
mîncau de credeai că sunt urmaşi ai lui Falstaf,
nu se-ntrebau cîtuşi de puţin cine o să care hoiturile lor la groapă,
ei erau fericiţi şi responsabili de fericirea noastră
care se ghemuia la o masă cu un singur bol de zamă chioară
şi cînd se răţoia i se lua şi acesta
pentru a se şti că mîine va fi mult mai bine, mult mai frumos,
ei habar n-aveau că vinul revarsă adevărul
din care ieşeau boţiţi ca hainele pe cerşetorii
care zîmbeau la porţile cimitirelor,

versurile noastre li se păreau fitile la o bombă pe care o tot căutau
prin toate cotloanele prin care credeau că ascundem
moştenirea lui Nobel
gata să dea în artificii la orice oră din zi şi din noapte,
căutau cu picamărele cu dioptrii mărite,
căutau cu papilele lui Irod pe pielea femeilor
sub care credeau că se ascunde pruncul duşman al poporului,
amuşinau peste tot
şi unde nu găseau nimic şi trebuia să fie ceva
puneau de la ei toată scîrna pe care o aveau în suflet,
îi simţeam şi ne lăfăiam în frica noastră vizibilă şi ostentativă
ca o fecioară obligată să iasă în calea tirurilor de cursă lungă
în speranţa că dincolo vor ajunge top-modelurile
la care ei nu vor ţuguia buzele niciodată,
le rîdeam în faţă cînd îi vedeam cu mînile legate
şi cu limba cocoloş în gura cu care nu mai puteau spune nimic,

credeau că ne-au pus la pămînt,
dar tranşeele noastre erau sus, în aer, invizibile,
doar ţărîna de lumină ivită din cînd în cînd pe sub unghiile lor
le păta retina şi turbau,
eram vaccinaţi antirabic,
unii au plecat mai repede, s-au plictisit să mai aştepte
eradicarea nesimţirii lor,
alţii s-au expus ca nişte picturi la care se holbau fără să ştie
că din naturile acelea moarte vor sări vietăţi
care le vor zugruma beregata,
mici ca nişte firicele de nisip, le stăteam în ochii lor
făcuţi clepsidre pe care le-am pietrificat
în clipa cînd doreau să se întoarcă, s-o ia de la capăt,

nu, n-au reuşit să ne linşeze, deşi, trecînd şi ei odată cu noi
partea astalaltă de timp,
fac tumbe ca nişte arlechini la masa regelui,
crezînd că din cioburile rămase vor reface puzzle-ul pierdut
în hîrjoana unor mîini nesăbuite,

noi nu facem parte din el,
noi suntem altfel de piese, dintr-un alt puzzle
pe care ei nu l-au putut înţelege, dar pe care au crezut că l-au făcut ţăndări,
nu, noi n-am putut fi dezmembraţi, făcuţi ţăndări,
deşi la masa noastră huzureau şi mîinile lor
cu ochii vioi şi urechile ciulite,
deşi unii au chiar învăţat cum se face un vers,
cum se aşează în poem, ce trebuie să facă acolo,
de ce poemul este atît de important pentru noi,
de ce limbajul este uneori atît de contorsionat, schimbător,
alteori simplu şi direct, de ce poezia este atît de alunecoasă,
ca o faţă de masă pe o suprafaţă înclinată,
ba chiar s-au apucat de băut, crezînd că aşa sunt poeţii,
mereu chiauni, schimbînd mesele din cîrciumi,
şi cîrciumile între ele,
ca într-o strategie de front în plin război,
golind sticlele de vodcă dintr-o înghiţitură,
unii chiar au crezut că poetul îl are la mînă pe marele spion
şi şi-au pierdut banii şi casa din cauza asta,
au devenit boemi şi insurgenţi,
piese dintr-un puzzle pe care cei bine ajunşi acum
încearcă să-l refacă,
dar cum să faci bici din rahat şi să mai şi pocnească,

nu, ei au crezut în ceva ce nu putea fi ţinut prea mult timp
în comă indusă,
de atîta fericire şi huzur au uitat că deşi puşi la pămînt
ne-am ridicat de acolo mult mai puternici,
fericiţi chiar că la masa noastră am rămas la fel de vii
ca toate cuvintele care ne-au aşezat în paginile
pe care ei n-au ştiut cum să le ardă
sau dacă le-au ars nu înţelegeau cum de reînviau
şi le scoteau peri albi înloc să-i facă înţelepţi –

eu stau acum la masa mea de scris
şi scriu,
ceilalţi, la fel, pe la mesele lor de scris,
şi scriu,
şi nu e deloc uşor să iei memoria de prin toate cotloanele ei
şi s-o faci vie
ca o piesă de puzzle în mîna unui copil care vede în grămada
amestecată de mîinile doicii
imaginea în tot ansamblul ei –

noroc, spun,
noroc, mi se spune,
masa noastră este atît de mare şi plină
încît nimeni, dar absolut nimeni, n-o poate pune la pămînt,
firimiturile din jurul ei
nu mai pot reface puzzle-ul la care viermii unui timp
visează ca prostul la mărul întreg.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian