Pe băncile din jur, multă zăpadă
şi parcă nu e loc mai umed decât albul,
şi parcă îi lipseşte tot lunii pline ciobul,
precum cuvântul lipsă din şaradă.
Potecile sunt reci, alunecânde-n seară...
Atunci, să stau mă-ntreb, se poate undeva?
Pe margine de pleoapă, în ochiul tău cumva,
fără să-ţi fie greu sau prea uşor să-ţi pară?
Pe bănci pustii zăpada acoperă o umbră,
ce a rămas uitată în asfinţitul vieţii,
plătind tăcută parcă, tributul strâns al gheţii,
în iarna lungă-a nopţii, ce pare-atât de sumbră.
Îţi cer din nou răgaz, pe gene să m-aşez,
eu negăsindu-mi loc în alba iarnă, lungă,
acolo mă gândesc că nimeni nu m-alungă,
când galbenul de lună, tăcută colorez.
vezi mai multe poezii de: sorina
Detalii poezie:
Distribuie pe: