Într-un senin minunat - Friedrich Hölderlin

Într-un senin minunat înflorește
turnul bisericii cu acoperișul lui de metal. Înconjurat
de strigăt de rândunele, pare-a pluti în seninul fremătător.
Soarele-i sus în înalt și colorează tabla,
în vântul liniștit deasupra murmură steagul.
De-ar coborî atunci cineva pe scara clopotniței,
ar fi absorbit de viața aceea tăcută, fiindcă
atunci când forma-i așa absorbită, atunci
din om se ivește plasticitatea.
Ferestrele de unde răsună clopotele, sunt, în frumusețe, aidoma unor portaluri.
Și asta numai fiindcă și în natură se află portaluri, cum sunt
în pădure arborii.
Dar puritatea e și splendoare.
Înăuntru-i din disparitate se naște un spirit grav.
Însă, pe cât de simple-s imaginile, tot pe atâta-s de sacre,
încât adesea ne temem să le descriem.
Dar cei cerești, cei buni întotdeauna,
toți, mai ales, predestinații, au și virtutea și bucuria.
Omului îi e dată îngăduiala de-a imita acest lucru.
Dar oare e îngăduit, când viața este doar chin,
să ridicam privirea spre-a spune: așa vreau și eu să fiu?
Da. Cât încă avem bunătate în inimi, dăinuie cel
care-i pur, iar omul - nefericit - nu se măsoară cu divinitatea.
E necunoscut Dumnezeu? Se manifestă ca raiul?
Eu mai degrabă cred că omul este măsura.
Vrednic de laudă, însă poetic
trăiește omul pe acest pământ. Dar nu mai pură e
umbra nopții cu stele, dac-aș putea așa spune, decât
este omul, cel care se numește imaginea zeității.
E pe pământ vreo măsură ?
Nu e niciuna.Tunetul n-a fost vreodată împiedicat în lumile Creatorului.
O floare-i, și ea, frumoasă fiindcă înflorește sub soare.
În viață ochiu-și găsește adesea
făpturi pe care să le numească și mai frumoase ca florile. O! știu prea bine asta!
Căci chipul să-ți sângereze, și-n inimă să sângerezi, ori a nu mai fi deloc - asta ar fi plăcerea lui Dumnezeu?
Dar sufletul, cred, ar trebui să rămână curat,
altfel vulturul o să-și întindă puterea, dând din aripe, și cu un cântec de slavă, prin glasul atâtor păsări.
Aici e chintesența, asta e forma.
Pârâu frumos, tu mă înduioșezi când, strălucitor, așa clar, tu te rostogolești
ca ochiul zeității pe căi lactee.
eu te cunosc prea bine,
dar lacrimi îmi umplu ochii. Eu văd cum o viață senină
îmi înfloreste în juru-mi, în formele făptuirii, fiindcă
eu nu le compar pe nedrept cu porumbeii cei singuri din cimitire.
Dar râsul oamenilor pare să mă întristeze,
și asta fiindcă eu am o inimă.
Mi-ar plăcea să fiu o cometă?
Eu așa cred. Căci ele au o iuțeală de păsări; îmbobocesc
în foc,
și au candoarea copiilor.
Prin firea lui, omul nu poate pretinde lucruri mult mai presus de fire.
Virtutea seninătății merită lăudată chiar și de spiritul grav, cel
răsuflând în grădină prin cele trei coloane. O prea frumoasă fecioară ar trebui să-și încununeze capul
cu flori de mirt fiindcă, în esența ei, inima-i e ușoară.
Ori mirtul trăiește numai în Grecia.
Când cineva se uită în oglindă vede
un om, își vede imaginea acolo, cum este înfățișată;
îi seamănă omului.
Imaginea omului are ochi,
așa cum luna are lumină.
Poate că regele Oedip are un ochi mai mult.
Durerea acelui om pare de nedescris, și de nespus,
și de neexprimat.
Când drama prezintă așa o durere, ea de acolo vine.
Dar oare ce mi-a venit să mă gândesc acum la tine?
Precum pâraiele-mi port eu cu mine sfârșitul
a Ceea Ce ca Asia se întinde.
Desigur, Oedip a suferit.
Desigur că despre asta e vorba.
A suferit și Hercule?
Cu siguranță. Iar Dioscurii, și ei,
în prietenia lor nu au pătimit? Adică
a te certa cu Zeii, precum Hercule e suferință.
Și-a invidia nemurirea vieții,
a o împărtăși înseamnă și suferință.
Dar e o tristețe și când un om e acoperit de petele verii,
in întregime acoperit cu niște pete! Iată deci fapta mândrului soare:
anume, dă totul la iveală.
Cu încântarea razelor sale îi poartă pe cei tineri
ca printre trandafiri.
Suferințele lui Oedip
par ale unui sărman
ce se plânge
că îi lipsește ceva.
Fiu al lui Laios, sărmane străin din Elada!
Viața e moarte, iar moartea înseamnă viață.

-traducere de Catalina Franco-

In lieblicher Bläue blühet
Friedrich Hölderlin


mit dem metallenen Dache der Kirchthurm. Den umschwebet
Geschrei der Schwalben, den umgiebt die rührendste Bläue.
Die Sonne gehet hoch darüber und färbet das Blech,
im Winde aber oben stille krähet die Fahne.
Wenn einer unter der Glocke dann herabgeht, jene Treppen,
ein stilles Leben ist es, weil,
wenn abgesondert so sehr die Gestalt ist,
die Bildsamkeit herauskommt dann des Menschen.
Die Fenster, daraus die Glocken tönen, sind wie Thore an Schönheit.
Nemlich, weil noch der Natur nach sind die Thore,
haben diese die Ähnlichkeit von Bäumen des Walds.
Reinheit aber ist auch Schönheit.
Innen aus Verschiedenem entsteht ein ernster Geist.
So sehr einfältig aber die Bilder, so sehr heilig sind die, daß
man wirklich oft fürchtet, die zu beschreiben.
Die Himmlischen aber, die immer gut sind,
alles zumal, wie Reiche, haben diese, Tugend und Freude.
Der Mensch darf das nachahmen.
Darf, wenn lauter Mühe das Leben, ein Mensch
aufschauen und sagen: so will ich auch seyn?
Ja. So lange die Freundlichkeit noch am Herzen, die Reine,
dauert, misset nicht unglücklich der Mensch sich
der Gottheit.
Ist unbekannt Gott? Ist er offenbar wie die Himmel?
dieses glaub' ich eher. Des Menschen Maaß ist's.
Voll Verdienst, doch dichterisch,
wohnet der Mensch auf dieser Erde. Doch reiner
ist nicht der Schatten der Nacht mit den Sternen,
wenn ich so sagen könnte,
als der Mensch, der heißet ein Bild der Gottheit.
Giebt auf Erden ein Maaß?
Es giebt keines. Nemlich
es hemmen der Donnergang nie die Welten des Schöpfers.
Auch eine Blume ist schön, weil sie blühet unter der Sonne.
Es findet das Aug' oft im Leben
Wesen, die viel schöner noch zu nennen wären
als die Blumen. O! ich weiß das wohl!
Denn zu bluten an Gestalt und Herz,
und ganz nicht mehr zu seyn, gefällt das Gott ?
Die Seele aber, wie ich glaube, muß rein bleiben,
sonst reicht an das Mächtige auf Fittigen der Adler mit lobendem Gesange
und der Stimme so vieler Vögel.
Es ist die Wesenheit, die Gestalt ist's.
Du schönes Bächlein, du scheinest rührend, indem du rollest so klar,
wie das Auge der Gottheit, durch die Milchstraße.
Ich kenne dich wohl,
aber Thränen quillen aus dem Auge. Ein heiteres Leben
seh' ich in den Gestalten mich umblühen der Schöpfung, weil
ich es nicht unbillig vergleiche den einsamen Tauben auf dem Kirchhof.
Das Lachen aber scheint mich zu grämen der Menschen,
nemlich ich hab' ein Herz.
Möcht' ich ein Komet seyn?
Ich glaube. Denn sie haben Schnelligkeit der Vögel; sie blühen an Feuer,
und sind wie Kinder an Reinheit.
Größeres zu wünschen, kann nicht des Menschen Natur sich vermessen.
Der Tugend Heiterkeit verdient auch gelobt zu werden vom ernsten Geiste,
der zwischen den drei Säulen wehet
des Gartens. Eine schöne Jungfrau muß das Haupt umkränzen
mit Myrthenblumen, weil sie einfach ist
ihrem Wesen nach und ihrem Gefühl. Myrthen aber
giebt es in Griechenland.
Wenn einer in den Spiegel siehet,
ein Mann, und siehet darinn sein Bild, wie abgemahlt;
es gleicht dem Manne.
Augen hat des Menschen Bild,
hingegen Licht der Mond.
Der König Ödipus hat ein Auge zuviel vielleicht.
Diese Leiden dieses Mannes, sie scheinen unbeschreiblich, unaussprechlich,
unausdrüklich.
Wenn das Schauspiel ein solches darstellt, kommt's daher.
Wie ist mir's aber, gedenk' ich deiner jetzt?
Wie Bäche reißt des Ende von Etwas mich dahin,
welches sich wie Asien ausdehnet.
Natürlich dieses Leiden, das hat Ödipus.
Natürlich ist's darum.
Hat auch Herkules gelitten?
Wohl. Die Dioskuren in ihrer Freundschaft
haben die nicht Leiden auch getragen? Nemlich
wie Herkules mit Gott zu streiten, das ist Leiden.
Und die Unsterblichkeit im Neide dieses Leben,
diese zu theilen, ist ein Leiden auch.
Doch das ist auch ein Leiden, wenn mit Sommerflecken ist bedeckt ein Mensch,
mit manchen Flecken ganz überdeckt zu seyn! Das thut die schöne Sonne:
nemlich die ziehet alles auf.
Die Jünglinge führt die Bahn sie mit Reizen ihrer Strahlen
wie mit Rosen.
Die Leiden scheinen so,
die Ödipus getragen,
als wie ein armer Mann klagt,
daß ihm etwas fehle.
Sohn Laios, armer Fremdling in Griechenland!
Leben ist Tod, und Tod ist auch ein Leben.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Friedrich Hölderlin