Baladă prin care Villon cere tuturor iertare - Francois Villon

La Cartezieni, ca şi la toţi
Călugării, la Devotate,
La pierde vară cu saboţi,
La slugi, cocote-mpestriţate
În rochii strâmte-ncorsetate,
La fantele sfios de moare,
Cu cizmuliţe moi, roşcate,
La toţi le cer smerit iertare.


La fete care sfârc arată
Să-nhaţe muşterii de soi,
La hoţi ce numai certuri cată,
La saltimbanci cu maimuţoi,
La ghiuji, nebuni şi papiţoi
Ce fluieră de ţi-e mirare,
Cu beşici, prapuri, tărăboi,
La toţi le cer smerit iertare.


Dar nu la câini şi trădători
Ce mi-au dat numai coji uscate
De mestecat, din noapte-n zori;
De frica lor mă doare-n spate.
Le-aş da beş, râgâială poate,
Dar nu pot, că nu-s pe picioare.
Dar toate vrajbele-s uitate;
La toţi le cer smerit iertare.


De cinşpe coaste li s-ar frânge,
Mărunt, dar cu barosul mare,
Ori bici cu plumbi, până la sânge:
La toţi le cer smerit iertare.

în româneşte de Dan Dănilă

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Francois Villon