Balada apelului - Francois Villon

Ce crezi, Garnier, de jalba mea,
A fost cuminte ori sfruntată?
Orice făptură şi-ar scăpa
Pielea – cu sila-ncătuşată
Ea se dezleagă, doar să poată.
Să-mi ţie predici, le-a plăcut
Şi dăscăleli, la judecată:
Se cuvenea să fi tăcut?


Pe Hue Capet de-l moşteneam,
Ce-i fiu de măcelar, se ştie,
În zdrenţe, nu mă mai umflam
Cu apă chioară-n puşcărie.
Pricepi cea înşelătorie?
Mă osândiră cum au vrut,
Dar pe nedrept, cu mişelie:
Se cuvenea să fi tăcut?


Sub pălărie oare crezi
Că n-am nici pe atât glagoare
Să spun cuvântul "Apelez"?
Ba am destulă, mi se pare,
Chiar de nu mă încred prea tare.
Iar când sentinta a căzut:
"Spânzurat fi-vei!" spune, oare
Se cuvenea să fi tăcut?


Prinţe, de n-aveam piuit,
Precum Clotar m-ar fi făcut,
Par la răscruce, colbuit.
Se cuvenea să fi tăcut?

în româneşte de Dan Dănilă

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Francois Villon