Poem dedicat lui Giacomo Colonna, pentru că a sprijinit acţiunile regelui Franţei împotriva necredincioşilor.
O suflet bun, având cerul ca sursă
şi ca veşmânt un trup de om ce piere,
dar care nu îţi este închisoare:
să-ţi fie drumul lin, fără cădere,
căci firea ta e blândă şi supusă,
şi treci uşor de orice frontiere,
când barca ta pluteşte în tăcere
lăsând în urmă lumea cea orbită,
ca portul să-l găsească,
iar vântul din apus s-o însoţească;
s-o poarte lin prin valea cea umbrită,
unde jelim năpasta grea, lumească,
de vechi ataşamente s-o despartă,
să ia calea dorită,
spre Orient, c-acolo se îndreaptă.
Poate c-acele rugăciuni duioase
şi-acele lacrimi sfinte, muritoare,
ajuns-au la suprema pietate;
ori poate că n-au fost convingătoare
şi nici atât de vii şi merituoase
ca să înşele veşnica dreptate;
dar bunul prinţ ce-n cer are palate
spre locul crucii şi al răstignirii
privirea-şi pironeşte
pe Carol, ce revanşa îşi doreşte,
căci amânarea lasă loc mâhnirii,
când Europa de mulţi ani jeleşte;
deci el soţia iute şi-o ajută,
şi-n patima vorbirii,
aruncă Babilonul în derută.
Cei ce trăiesc din munţi pân' la Garona
şi de la Ron şi Rin până la mare
însemnele creştine le urmează;
iar cei ce n-au uitat de-a lor onoare,
la sud de Pirinei, din toată zona,
cu Aragon acum înaintează;
din Anglia la Gibraltar vibrează
şi insule şi-oceanul ce nu doarme,
căci unde-i răspândită
doctrina de pe Helicon venită
sunt fel de fel de straie, limbi şi arme,
ce pentru ţelul nobil se agită.
Ce-amor licit sau plin de demnitate,
ce fii şi câte doamne,
dispreţ primit-au cu aşa dreptate?
O parte-a lumii îngropată zace
sub gheaţă şi zăpada întărită,
departe de sărutul dat de soare;
şi-acolo unde ziua-i cam grăbită,
se naşte-un neam ce nu doreşte pace,
pe care moartea nicidecum nu-l doare.
Şi-acesta, de-ar avea credinţă mare,
cu zel german din teacă spada-ar smulge
că turci, arabi, caldei
şi alţii care se încred în zei
de pe-acest ţărm ce e scăldat în sânge
s-ar dovedi nevrednici şi mişei;
popor fricos, cu fire dezmăţată
ce sabia n-o strânge,
iar lovitura lui în vânt e dată.
Să scoatem gâtul, deci, acum de-acolo,
din jugul vechi, iar vălul ce-nfăşoară
ai noştri ochi să-l sfâşiem pe dată,
iar geniul nobil ce din cer coboară
prin harul celui veşnic zeu, Apollo,
şi elocvenţa, astăzi tu le-arată
în scris sau în vorbirea-nflăcărată:
că de-Amphion şi-Orfeu citind în şoaptă
de nu simţi încântare,
n-o să-nţelegi cum predicând cu-ardoare
Italia cu-ai săi fii se deşteaptă
pentru Iisus şi lancea-o strânge tare;
căci spre-adevăr privind mama străbună,
n-a fost o altă faptă
mai nobilă şi-o cauză mai bună.
Tu, cel ce-ai adunat frumos tezaur,
căci răsfoit-ai carte după carte,
şi pân' la cer te-ai înălţat cu soma,
nu ştii imperiul fiului lui Marte,
Augustus, de trei ori pe cap cu laur
încununat, ce-şi răspândea aroma,
şi sângele ce-a fost vărsat de Roma
de multe ori, părând să nu îi pese:
căci n-a fost respectuoasă,
ci ştiutoare şi evlavioasă
când pedepsit-a grelele ofense
pentru Iisus şi mama-i glorioasă?
Cum ar putea vrăjmaşii să mai spere
în omeneşti succese,
când chiar Hristos se luptă cu putere?
Uite la Xerxes ce dădea frisoane,
când năvălea pe-aici prin voia sorţii
pe noi corăbii, să ne cate vina;
şi o să vezi cum triste-şi plângeau soţii
sub văl cernit femeile persane,
şi marea se-nroşea la Salamina.
Dar nu numai aceasta fu ruina
poporului din est la o adică,
ce-a fost întors din cale;
la Marathon şi-n cheile mortale
a fost învins de o armată mică,
şi-aşa sunt mii de întâmplări reale:
De-aceea tu la Domnul te închină
cu gândul, fără frică,
căci El îţi umple anii de lumină.
Tu, cântul meu, zări-vei ţărmul antic,
Italia, ce eu n-o pot cuprinde,
râu, deal, nu-mi sunt sfiala,
ci-Amor din lumea lui îmi dă sminteala
de a iubi şi sufletul mi-aprinde:
iar Firea nu distruge rânduiala.
Hai, du-te la tovarăşi, căci se spune,
nu doar sub văl descinde
Amor, ce râs sau plâns pe chip ne pune.
Distribuie: