Pământului, în noiembrie - Florența Albu

Îmi ești drag așa, posac,ostenit.
Miezul, tare stors, s-a făcut dulce;
până departe
până unde întâlnești orizontul,
cum te-ai întâlni pe tine,
până acolo te-ai făcut cafeniu și senin.
Departe, cu cerul,
ești infinit;
culorile voastre - cafeniu și albastru,
se armonizează ca o idee cu altă idee.

Dar mie mi-ești drag așa,
posac, bun și uitând,
cu zarea - frunte imensă
abia atinsă de pasăre,
prin galbena risipă a frunzei de agud.

Drag îmi ești toamna,
în noiembrie, ca acum:
liniști egale,
drumuri pierdute, departe,
verdele grâului abia aburit -
și nu țipă nici o culoare,
nu țipă lumina...
e un aer adânc, potolit.

Numai un nor
de o culoare naivă,
vine să te-ntrebe, pământule,
- ce altceva s-ar potrivi
înțelepciunii tale posace
dacă nu ochii lui
copilărește uimiți,
peste imensitate?

Vol. "Intrare în anotimp", Editura pentru literatură, 1964

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Florența Albu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.