Mama n-a văzut munții niciodată - Florența Albu

Mama n-a văzut munții niciodată,
n-a trecut niciodată pragul câmpiei.
S-a uitat în sus
numai să vadă
dacă ploaia are să aline arșița pământului
și și-a mai ridicat ochii
la cer, să se-nchine

A săpat porumbul
și a smuls cânepa;
ne-a legănat pe noi
și ne-a învățat să spunem "bună ziua" oamenilor.

I se cuvenea și mamei un petec de înalt -
măcar cât basmaua decolorată de soare,
măcar cât palma bătătorită de spălat,
i se cuveneau și mamei aceste păduri,
urcând cerul pe umeri,
puțin din aerul lor,
măcar cât să ne umple tinda,
măcar o adiere, în zilele de seceră,
când văzduhul era vâscos
și apa-n ulcior - sălcie și caldă.
I se cuveneau și mamei aripi,
fiecărui om i se cuveneau
măcar cât să viseze...

Urcam în dimineața asta-n munți, spre culmi
și-un gând m-a fulgerat -
gândul că mama
n-a văzut munții niciodată.

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Florența Albu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.