9.9.(10.9.9.2) Kei Koshro. Rostam îl scoase pe Bijan din Temniță - Firdousi

Estimp Tahamtan îşi puse zale, platoşă din Rum,
şi îşi încheie toţi bumbii ; apoi se înfăţişă
celui carele-i Stăpânul Soarelui şi Lunii, Lui,
copleşit şi-adânc cerându-i ajutor şi adăpost,
zise : „Fie să se stingă ochiul celor păcătoşi !
Fie să am vlagă-n vine cât să-l mântui pe Bijan !"
Porunci celor tovarăşi să se strângă-n cingători
gata pentru răzbunare; puseră la telegari
şei învăluite-n pielea leopardului pestriţ,
pregătiţi cu toţi de luptă. Tahamtan se îndrumă
după luciul vâlvătăii şi-alergă în mare zor.
Când ajunse lângă stânca lui Akvan şi-acel gropan,
crunt lăcaş pentru durere şi mistuitor prăpăd,

spuse bravilor lui, şapte: „Trebuie ca pre pământ
tălpile să vi le puneți şi un mijloc să găsiţi
spre a da de-o parte stânca de pe gura-acestei gropi."
Capii oastei coborâră de pe cai spre-a ridica
piatra de deasupra gropii; câteşişapte, îndelung,
vlaga braţelor cercară cu pietroiul, şi, trudiţi,
nu-l urniră. Când viteazul leu văzu-n sudori scăldaţi
bravii lui fără să mişte stânca, de pe cal sări,
poala zalelor şi-o strânse-n cingătoare şi ceru
vlagă Celui ce-i izvoru-a toată vlaga, şi-nşfăcând
piatra, o săltă deodată; într-un codru o zvârli
tocmai în Kitai, Pământul din adânc cutremurând !
Si apăi printre suspine pe Bijan îl întrebă:
„În nenorocirea asta cum căzut-ai? Lumea doar
a-mpărţit cu tine toate desfătările ; cum deci
i-ai luat din mână cupa de otravă?" Şi Bijan
din întunecata-i hrubă îi răspunse : „Cum te simţi,
pahlivane, după drumul ăsta lung şi-obositor ?
De îndată ce urechea-mi strigătul ţi-l auzi,
toată-otrava cea amară şi cu care-o lume-ar vrea
să m-adape, dintr-o dată-n miere mi s-a preschimbat.
Iată care mi-i lăcaşul; fierul e pământul meu,
si o piatră îmi e cerul ; şi de-asemeni inima
de-astă lume trecătoare mi s-a lepădat răbdând
chinuri, lipsuri şi nelinişti şi nenorociri duium !"
Rostam astfel îi răspunse : „Preamilosul ce-i Stăpân
peste lume-avut-a milă de viăţa ta, Bijan ;
îmi rămâne doar o rugă să-ţi mai fac, o, înţelept
şi de neam ales prieten ! Lasă-mi-l pe Gurguin
fiul lui Milad, şi-ţi smulge din fiinţă negrul gând
de cumplită răzbunare !" Îi dădu răspuns Bijan
„O, prietene, bag seama că nu ştii cât am luptat ;
nu-mi ştii, prinţule ce-n pieptu-ţi ai o inimă de leu,
cât rău mi-a făcut acesta, Gurguin al lui Milad.
Dacă ochii mei vreodată l-or privi în ochi, atunci
cruntă fi-va răzbunarea-mi !" li dădu răspuns Rostam :
„Dacă-atâta răutate ai că seama nu mai ții
de prietenia noastră şi de vorbele ce-ndrug,


mi-i că te-oi lăsa în groapă de picioare-nlănţuit,
și-oi pe Rakş călare si mă voi porni la drum !"
Auzind aceste spuse ale lui Rostam, Bijan
scoase-un răcnet din adâncul strâmtei temniţi glăsuind:
Eu sînt cel mai neferice dintre toţi vitejii perşi,
din tot neamu-mi, tot Iranul Trebuie acum să uit
răul, oricât e de mare,-nfăptuit de Gurguin !
Bine ! Uit şi-i dau iertare ! Uit ! Şi din fiinţă-mi smulg
orice gând de răzbunare."
Şi atunci Rostam lăsă-n
groapă-un capăt din arcanu-i, şi îl trase pe Bijan
cu picioarele în fiare, capul gol, păr, unghii lungi,
de-anevoi slăbit cu totul, de dureri şi lipsuri mari,
palid în obraji, cu trupul sângerând de-atâta fier
şi de lanţuri ruginite. Rostam scoase-un ţipăt când
îl văzu-ngropat în fiare; lanţuri grele şi cătuşi
se grăbi să i le spargă, scoase groasele brăţări
ce-l strânseseră de glesne...
De la temniţă apoi
se întoarseră acasă la Rostam; cel pahlivan
având pe Bijan în dreapta iar în stânga-i Manije.
Tinerii îi depănară lui Rostam povestea lor,
inimi, cugete mâhnite. Tahamtan dădu porunci
Iui Bijan să i se spele capul, trupul sângerând,
să îmbrace noi veşminte. Gurguin se-apropie
de Bijan şi aşternându-şi faţa-n colburi, îl rugă
să se-ndure şi să-i ierte multele nelegiuiri;
şi de spusele-i smintite îndelung se căină;
şi Bijan de răzbunare îşi uită şi fapta rea
a lui Gurguin rămase fără-osândă. Şi-n curând
se-ncărcară mari cămile, se-nşeuară telegari;
Rostam se-mbrăcă-n armură scumpă şi urcă pe Rakş;
cei viteji vestiţi, din teacă, traseră sclipiri de fier,
pregătiră buzdugane grele, şi porniră-n rând
gata pentru bătălie: gândul lor s-a împlinit.
Aşkeş cel cu ochii ageri ce veghează pururea
oastea să şi-o izbăvească, cu poveri porni la drum;
Rostam lui Bijan îi zise: „Mergi cu-Aşkeş şi Manije,
şi aicea las' pe mine ! Crâncen pe Afrasiab
mă voi răzbuna la noapte, şi nu-mi voi îngădui
nici odihnă, nici mâncare şi nici somn. Vreau în serai

să-i fac eu la pocinoage, de-o ajunge mâine-n zori
de ocara oastei sale; neagră noapte o să-i fac
ziua cea strălucitoare, căpăţâna am să-i smulg
şi lui Kei Khosro voi duce-o ! Tu du-te cu Manije;
vreau să nimicesc Turanul cu tăioasa-mi spadă grea,
tu eşti prea sleit de lanţuri şi de temniţă, să fii
martor la această luptă." La ăst sfat ce dădu
Rostam de-a porni spre ţară însoţind pe Manije,
Bijan îi răspunse-acesta : „Merge-voi în cap cu voi
de porniţi la răzbunarea-mi ! Ştii, tu, vajnic Tahamtan,
că-s Bijan şi reteza-voi multe capete-n Turan !"

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi