Balada lunii (traducere de Petru Dincă) - Federico Garcia Lorca

Conchitei García Lorca

În rochia ei de chiparoase,
veni la fierărie luna.
Copilul gingaș o privește,
copilul o privește-ntruna.

În aerul vibrând ușor,
luna-și desface-a sale brațe,
ivindu-și pură, senzuală,
sânii ei tari de cositor.

Hei, fugi, tu, lună, lună, lună,
căci dacă vor veni țiganii,
din inima ta ei vor face
coliere și inele albe.

O, lasă-mă să joc, copile,
iar când țiganii vor veni,
te vor găsi pe nicovală
cu ochii-nchiși, așa vei fi.

Dar fugi, tu, lună, lună, lună!
Căci le-aud caii-n mers săltat.
Ah, nu-mi călca, copile, lasă-mi
tu, albul meu cel apretat!

Venea, în grabă, călărețul,
bătând de zor toba câmpiei,
când, înăuntrul fierăriei,
stătea, cu ochii-nchiși, copilul.

Și prin livada cu măslini,
în bronz și vis, sosesc țiganii;
cu capetele ridicate
și ochii-ntredeschiși, ei vin.

Dar, vai, cum cântă cucuveaua,
cum cântă-n pom, întunecat!
Pe ceruri trece, albă, luna,
ținând de mână pe băiat.

Plâng, triști, țiganii-n fierărie,
jelind cu țipăt ascuțit.
Iar vântul, din văzduh, veghează
Tot priveghind, fără sfârșit...

Adăugat de: Petru Dincă

vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca