Pe malul unei bălți de broaște plină,
un biet broscoi sătul și îngânfat,
se puse într-o noapte pe cântat,
și se mira de vocea lui divină:
-"Doamne, frumos mai cânt!
gândea broscoiul.
Și cât de mult regret că-n lumea-ntreagă
nu s-a găsit cântarea-mi să-nțeleagă
decât adâncul bălții și noroiul!
Și ce păcat că, pentru a gusta înalta
și desăvârșita-mi virtuozitate,
nu sunt decât niște broscuțe ne-mbăiate
cutreierând după moluște balta.
Dar prin tristețea mea răzbate bucuria
când mă gândesc cum,
peste veac,
nota-vor scribii
că din întreaga faună de-amfibii
eu singur am știut ce-i melodia".
Dar, brusc, din albul unei flori de nufăr,
vorbi ca o prezență-ntâmplătoare
ca să-i răspundă, o privighetoare:
-"Aș vrea să spun, dar fără să te supăr,
că și tristețea ca și bucuria,
spre-a fi mărturisite,
nu-i musai să le cânți dacă n-ai glas.
A le mărturisi stă și-n puterea celor care tac.
Iar când eu cânt,
nu vreau să dau la nimeni peste nas.
Așa că, să mă ierți, iubitul meu brotac
că nu-ți accept deloc ușor trufia".
-"Tu cânți?"răspunde intrigat brotacul
cu zâmbet nefiresc și versatil.
Atunci privighetoarea scoase-un tril
de s-a cutremurat din unde lacul.
-"Mă mir că și tu cânți, scumpă contraltă,
mă mir cum n-am știut-o până azi. Dar sper
să-mi spui în două trei cuvinte:
de ce tu cânți cum zbori, și fără trudă multă,
și-o lume-ntreagă stă și te ascultă.
Iar eu, deși nu știu nici do, nici re,
nu am pe nimeni care să m-alinte,
și sunt apreciat mai mult pane.
În rest, rămân un mare ne-nțeles!''
-''Ne-nțeleșii se constată
cât de mari au fost… odată.
Însă ne-nțeleși în viață
întâlnești chiar și la piață''.
Distribuie: