Vremuri la Bellosguarda – II - Eugenio Montale

Părăsite pe deal
frunze ale magnoliei
verde-brune de vântul
din frigidare adduce
de la parter o răsturnată
precipitare de acorduri
și orice frunză clătinată
sau scânteind prin desiș
până la fibre se îmbibă
de-acel salut și încă și
mai parasite frunzele
celor vii ce se rătăcesc
în ale clipei prisme,
membrele-n febră sortite
mișcării ce se repeat
în cerc foarte scurt: și sudoare
pulsând, o sudoare de moarte,
fapte, minute-oglindite,
aceleași mereu, și răsfrânte
ecouri din plesnetul nalt
ce soare și ploaie-n fațete
le taie, scrânciob între viața
ce trece și viața ce stă,
aici nu-i scăpare: ori mori
știind, ori alegi acea viață
′n schimbări și neștire: altă moarte.
′Ntre lógii leagănul vine
și herme: acordu-nfioară
lespezile care au văzut
imagini mărețe, onoarea,
iubiri inflexibile, jocul,
credința ce-I neschimbătoare.
Și gestul rămâne: măsoară
tot golul, îi sondează hotarul:
e gest neștiut ce se-exprimă
pe sine, nu alta: o patimă
mereu într-un creier și-un sânge
de nerepetat: poate intră
′n închisori și slabul său vârf
De șperaclu-l forțează și-nvinge.

Traducere Marian Papahagi

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale