O, țărmuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se-afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet future-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea soarelui
ce mă privește.
Dulce robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte acrul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului venea, în vârtej amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii; și fiecare lucru
se mistuia în sine.
Ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare…
Erau acestea
dorințele copilului – o, țărmuri! –
când rezemat de-o balustrade roasă
pierea pe-ncetul surâzând.
Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin valuri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin spume, săgeți de rândunele vagaboande…
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine – și crude.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va veni odată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te: să schimbi în imnuri elegia;
să te reface, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și de limfă
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre o reușită, și-n soarele
ce vă inundă țărmuri,
să reînflorim!
Distribuie: