Monolog – II - Eugenio Montale

Am atâta credință în tine
încât va dura
(este prostia pe care ți-am spus-o într-o zi)
până ce un fulger de dincolo de lume va distruge
această grămadă de resturi unde trăim.
Ne vom găsi atunci în nu știu ce punct
dacă are vreun sens să spui punct unde nu este spațiu
pentru a discuta vreun vers controversat
al divinului poem.

Știu că dincolo de vizibil și tangibil
nu este o viață posibilă ci dincolo-de-viața
e poate cealaltă față a morții
pe care am dus-o închisă în noi ani și ani.

Am atâta credință în mine
și ai aprins-o tu fără s-o vrei
fără s-o știi pentru că în toate hârburile
vieții de aici se află o cursă
de care nu știm nimic și stătea poate
în așteptarea noastră pierduți și neînstare
să-i dăm un sens.

Am atâta credință încât mă arde; sigur
cine mă va vedea va spune e-un om de cenușă
fără să înțeleagă că era o renaștere.



Traducere Marian Papahagi

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale