Din poezia iranului: Eraqi - ERĀQI

ERĀQI
(1213 – 1289)

,,Poezia sa ne revelează un mistic desăvârşit
care îşi descrie stările într-un stil fără afectare,
simplu şi sigur. Găsim în poemele sale
o ardoare care denotă flacăra sa interioară.
Expresia ardorii e meditaţia asupra învăţămintelor
sufi alternând cu originale descrieri
ale stărilor mistice.”


(GHEORGHE IORGA)
◊◊◊

Iubirea-i un fenix greu de prins în capcană;
în lumea asta şi în cealaltă,
nu are semn propriu, nici nume.
În ţinuturile sale nimeni nu s-a aventurat,
în tot deşertul nu vezi vreo urmă de paşi.
În Edenul viu, unde te mistui în ea,
numai buza ei bea misticul nectar.
Din cupa-i vrea universul o-nghiţitură să ia,
deşi el nu e independent de cupă.
Pentru mine, dimineaţa şi seara sunt faţa
şi buclele sale,
deşi unde-i ea, nu-i dimineaţă, nici seară.
De treci cumva prin ţinutul său, o, tu, zefirule!,
avem a-i trimite doar un mesaj:
O! pace a inimii noastre! tu ne eşti viaţa!
Crâmpei de linişte n-avem fără tine;
dorinţe-n lumea asta orice fiinţă are; însă noi,
noi n-avem decât una şi-o singură noimă: buza ta;
oricine ştie obiectul iubirii-i cum se numeşte,
dar pentru noi iubitul n-are nume;
cu ochiul tău ne-ai îmbătat, cu buza ta:
de-atunci, desertul ni-i zahăr doar şi migdală;
de când ni s-a prins inima-ntre buclele tale,
nu-i decât capcană viaţa, şi lasou.
Ferice de fiinţa care, în lumea asta şi în cealaltă,
are un prieten ca tine: scapă de nenoroc.

◊◊◊

Din tavernă, un strigăt se-auzi deodată
şi-un vaiet, din sufletul îndrăgostiţilor;
nelinişti, confuzii peste lume s-au abătut,
strigăte de tristeţe s-au auzit, de durere,
de la unul şi de la altul.
Atunci cupa din tavernă au scos-o
şi-o sută de oameni s-au ridicat s-o urmeze;
când pe pământ un strop s-a fost vărsat,
un murmur surd s-a auzit din cupă
stropu-i vorbi pământului –
o conversaţie chiar s-a-nfiripat.
A auzit un îndrăgostit vorbele vinului:
a strigat în gura mare şi lumea s-a mirat;
iar norocul meu, auzind vaierele,
iute s-a desfăcut de somnul greu;
când treaz a fost şi ochiul inimii,
s-a veştejit universu-naintea trupului,
sufletului meu;
şi-am vrut atunci să mă retrag din somn
ca să ştiu strigătele de unde veneau;
dar la picior o legătoare profană aveam:
cum să te ridici când ţi-e piciorul legat?

◊◊◊

Am fost ieri seară la tavernă:
n-am fost lăsat să intru;
am urlat şi strigăte-am scos,
dar nimeni nu mi-a deschis.
Poate că niciun neguţător nu s-a trezit;
sau poate niciunul nu mi-a deschis,
găsindu-mă demn de dispreţ,
Trecută noaptea cu mult sau cu puţin de jumătate,
prin lucarnă, un libertin chipul şi-l arată.
Îmi spuse: ,,Aşa! Acum chiar că eşti nebun!
Făci pe grozovul! Până la urmă-mi vei spune
ce se-ntâmplă cu tine?”
I-am răspuns: ,,Uşa deschide-o!”
Îmi spuse:
,,Pleacă de-aici! Nu zice vorbe mari!
Cine-acum ar deschide uşa unui om ca tine?
Aici nu-i moschee, ca să-ţi deschidă imediat,
să alergi peste tot, să te pună repede-n primul rând.
A magilor tavernă-i aici!
Inimi treze sunt în tavernă,
frumos obiect, vin, lumânare, lăută, cântece,
poeme de iubire-s.
N-are loc aurul în acest azil,
bunurile lumii n-au nicio miză în al retragerii loc:
câştigi pierzând aici şi pierzi câştigând.”
TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: ERĀQI



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Multumesc Aurel!
george
sâmbătă, 28 noiembrie 2015