Hora Unirii - Dumitru Matcovschi

Își scutură cojoacele Odochia:
albastre păpădii, albastre ore
La Chișinău, la Iași, la Cluj, la Drochia
se joacă cele mai bătrâne hore.
Mi-e greu. Mi-e frig. Mi-e teamă. De cădere.
De-alunecare-n hău, în gol, în vid.
Durere, Doamne, crâncenă durere,
Nu cred nici în Iehova, în sfârșit!
O zi, măcar o zi de primăvară!
O floare, măcar una, de cais!
Amară pâinea cea de sat, amară.
Amar poemul meu încă nescris.
Cum, Doamne, cum să mă despart de mama?
De astă lume cum să mă despart?
Nesățioasă, hârca-mi cere vama,
iar eu doresc numai atât, să ard
ca lumânarea cea de seu, făclie
nu voi mai fi, trecută clipă mea.
Măcar un vers, un rând măcar de poezie
din cartea mea, când voi pleca, va rămânea?
Mi-e trist. Mă dor cuvintele. Mă-ncearcă
păreri de rău: de ce anume eu?
O mare. Cea mai largă. Și o barcă.
Departe țărmul. Și talazul greu!
Își scutură cojoacele Odochia:
albabstre păpădii, albastru cad
la Chișinău, la Iași, la Cluj, la Drochia
Și eu de viață nu m-am săturat!

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Dumitru Matcovschi



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.