Ioana - Dinu Flămând

Când fetița mea clipește și rândunelele își iau zborul
de pe streașina genelor ei,
când se decide să șteargă crusta realității
începe cu florile de pe covor: le stropește cu apă să crească
și se deschide o grădină de galben prin care plutim cu toții,
însă ea pansează rănile cerului unde s-a rănit de pământ,
ascunde în buzunar un nor.
Nu ne mai ia în seamă
încearcă să pună ordine în anotimpuri și-n cifre:
toamna se poate numi „doamna", trei urmează lui șaptesprezece,
degetele sunt câtă frunză și iarbă, unghia de la inelar
este pește.
Amețim de atâta cruzime;
ne cerem degetele noastre în număr de cinci
prin câte tertipuri de pedagogie!
Atunci eu dau din colț în colț să-i explic


ce este durerea (vaca lacrimilor), de ce stoarce
ea apă din noi, atunci eu
așez cercul pe una din laturi, iau din aer aerul
și-l încălzesc în pumni, răstorn camera, pun tavanul
unde i se cuvine, trag prelata la loc;
cu tramvaiul-tramvai, cu muntele-munte, cu
pâinea-pâine și cu toate celelalte (șțiți dv.), de la verde spre cenușiu.
Nu mă miră că plânge

— „Vino să-ți spun ceva la ureche" și vâj-vâj îmi răstoarnă în pavilion un austru cu miei cârlionțați, lobul urechii mele se înfioară ca o fecioară vizitată la glezne de-un rău de martie.
Nu mă miră că rade

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Dinu Flămând



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.