Nu bate-n țărm, nu cântă, nu murmură, nu cheamă,
Ci răzimându-și tainic supt cap imensa-i liră,
A adormit și-acuma încet-încet respiră;
Iar eu, cu pași de umbră, pășesc pe țărm cu teamă.
Pășesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Și-atunci, ca rușinată, frumoasa uriașă
La piept își strânge-n falduri bogata ei cămașă
Și trupul și-l ascunde supt spuma-i de dantele.
Se limpezește-n urmă, în păr cercând să-și prindă
Din negrele-i adâncuri podoaba ei de mâne,
Și-apoi, gătită astfel, de noapte-așa rămâne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.
Distribuie: