După ani de aşteptare, în curtea altui spital,
visul cu morţii familiei se opreşte din nou la tine.
(Grădina de trandafir unde e? Unde e?)
Ai ochii arşi iar semnul acela mic
pe care ei ţi-l trimit printre frunzele oţetarului
devine un posibil centru al lumii.
Da, ani de aşteptare,
când numai blânda apoplexie nu ţi s-a întâmplat.
Chiverniseala şi degradarea lui ceea ce te înconjoară
au înălţat pentru tine imne de slavă,
late ca o boală de piele sub razele soarelui.
Păi sigur că da,
“pierderea sensului devine un joc şi o asceză”
- aşa îţi spuneai în zilele rare de la masa de scris.
Apoi îţi scotea câte un ochi şi îl puneai alături.
Pentru zilele în care poate-poate cărăbuşi,
dihanii azurii şi litanii vor ţâşni din creierul tău
şi se vor pierde spre asfinţit printre alte vise noroioase
şi departe de casă.
Păi sigur că da, aşa stau lucrurile.
Şi acum, după ani de aşteptare, această dimineaţă
în care te clatini ameţitor între semnul acela mic
şi surâsul din somn al iubitului.
Nici nu mai ştii exact dacă nu cumva chair el
ţi-a trimis semnul negru printre frunzele oţetarului.
“Urmează-mă!” pare să spună semnul,
“şi vom rămâne singuri deasupra acestui oraş vineţiu
căutând urmele jocului ce ne-ar mai putea ţine încă în viaţă”!
Distribuie: