Desen cu păsări (17) - Nicolae Neagu

Închideți bine poarta dinspre stradă
a păsărilor noastre de ogradă
prea doritoare
să iasă-n după-amiază la plimbare,
să se ducă,
dincolo de ulucă,
fiecare pe unde-apucă
şi ajunse departe, hăt!
să uite drumul îndărăt.

Nu vă pasă? strigă Alexandra, chiar nu vă pasă?
Cum pleacă dumnealor de-acasă
dacă n-au învățat cărarea bine
şi ce se cuvine sau nu se cuvine?
Păsările mele, zice ea, visătoare
ca o piersică toropită de soare,
au drumul în cioc, în aripă
şi nu se rătăcesc nici o clipă
mai ales către seară
când luna coboară
şi curge pe case
ca o pulbere de mătase,
mai cu seamă spre noapte
când se petrec atâtea fapte
care, se ştie, ar putea
să tulbure pasărea.

Păsările mele, toate,
sunt învățate
să se şi întoarcă, spune ea.
Şi spunând aşa,
degetele ei înscriu,
în aerul portocaliu,
trupuri de zburătoare
atât de străvezii și de uşoare
încât noi, iată,
le recunoaştem după cum arată.

De pildă, acestea, în frac, fără bretele,
sunt rândunele.
Celelalte (ceilalți) cu pene verzi,
mai să nu crezi,
sunt pui de cuc
care oriîncotro se duc
se strigă pe numele lor,
răsunător
şi se recunosc între ei
ca stolurile de porumbei
ori de cocori,
tot călători,
prin gări de nori,
pe sub ninsori.

Doar pasărea asta cu fundă
se mai confundă
deşi, credem noi,
e ori pitulice, ori pițigoi.
În schimb aceea, ațipind, albastră,
e, limpede, o pasăre măiastră,
care, lin, se cuibăreşte
până ziua se iveşte
lângă tâmplele voastre, copii,
printre vise aurii.

din volumul "În orașul Poc-în-plic"

Adăugat de: Vimara

vezi mai multe poezii de: Nicolae Neagu