Pustiu - Demostene Botez

La geamul odăiței prietenului meu,
de când s-a dus și nu se știe unde,
stau storuri trase-n jos mereu,
și după ele cineva s-ascunde.

Presimt atât că dincolo de storuri
urâtul stă acum stingher prin goluri
și în dulapu-nchis ce-a mai rămas,
tăcerea stă cum ar fi stat un ceas.

În odăița lui de gânditor,
de când s-a dus și nu mai e acasă,
un șoarec rozător
îi roade cărțile pe masă.

Arar și-aduce cineva aminte
că și acolo a trăit un om,
mai înainte. Azi doar un pom,
când este vânt mai bate cu un ram,
așa precum băteau prietenii, în geam.

Și la fereastră ca un ochi bolnav,
de pe-o crenguță mică de copac,
cea de pe urmă frunză-ascultă grav
cum toate lucrurile-n casă tac.

E toamnă. Un păiajen părăsit.
În liniște sunând ca zurgălăii,
văzând pustiul ce l-a împânzit,
s-a spânzurat în mijlocul odăii.

Adăugat de: Danut Cepoi

vezi mai multe poezii de: Demostene Botez



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.