Cuvântul

joi, 25 decembrie 2025

CUVÂNTUL -

Există în caietul ăsta vechi, îngălbenit, cu linii albastre.
L-am scris prima oară când aveam nouă ani.
Mamă.
Scris cu creionul, șters, iar scris.
Nu știam că el mă va urmări toată viața.

În bucătăria din Yvetot,
cuvintele erau solide, grele.
Muncă. Bani. Lipsă.
Le auzeam ca pe niște ciocăniri în lemn.
Nu erau poezie. Erau pâinea pe masă,
zgomotul mașinii de cusut noaptea.
Cuvântul clasă mirosea a umilință.
Îl simțeam în privirea celorlalți.

Am învățat altele mai târziu.
Cultură. Scris. Examen.
Aveau un gust de fier, rece.
Erau arme de luat lumea înainte,
dar purtam în ele tăcerea din care veneam.
Vorbeam o limbă care nu-mi era tocmai a mea.
Simțeam cuvintele ca pe niște haine împrumutate,
puse pe un trup care nu le întrupa bine.

Sunt în cărțile mele acum.
Le desfac ca pe niște pachete,
căutând în ele ce a rămas din viața de atunci.
Sarcină. Avort. Trup.
Cuvinte care au fost tăcute ani întregi.
Le scot la lumină acum,
dar nu sunt ale mele, sunt ale tuturor.
Simt că le scriu cu mâna altcuiva.

Câteodată, în metrou,
aud cuvinte aruncate ca niște coji.
Dragoste. Singurătate. Dor.
Le prind în treacăt,
le recunosc ca pe niște fețe cunoscute.
Sunt aceleași ca acum patruzeci de ani,
și totuși nu mai sunt.
S-au tocit de la atâta folosire,
s-au umplut de praf.

Cuvintele nu-s ale noastre.
Le moștenim, le purtăm,
le lăsăm în urmă.
Sunt ca mobilierul vechi din casă,
pătat de viața noastră.
Le scriu ca să prind timpul,
dar el scapă prin ele,
ca nisipul printre degete.

Și totuși,
când scriu mamă acum,
îmi simt mâna tremurând.
În acel cuvânt,
zace tot ce n-am putut spune niciodată.
Tot ce a fost trăit,
și tot ce a fost tăcut.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.