Poezii despre Copilărie:

LUMEA COPIILOR

Când omul încetează să mai fie copil, începe să moară. - Maria Filipoiu

În pădure, pe cărare,
Crește floarea la izvoare
Și în frunza ei prea deasă,
Un bondar își face casă.

Câteodată ne îneacă gustul dulce- amărui
Din copilăria crudă de pe creanga care nu- i
Plină cu frunze de răset și de fructe coapte- n joacă,
Ci are și înflorite neputințe... Și ce dacă!

Deşi amărât şi mic
Motănel e de revistă:
Face nazuri din nimic,
Suflă nasu' în batistă.

Hai, spune-mi frate: Ce mai face mama?
Am fost plecat atâţia ani la rând,
Dar i-am dus dorul.. fără să-mi dau seama
că-n poartă am lăsat-o suspinând.

Mi-e dor s-alerg desculț pe-afară
Să joc atâtea ce-am jucat odată
Să simt din nou că-i primăvară
Să mai sărut pe-ascuns vreo fată

Am văzut aseară-n drum,
În balonul de săpun,
Lumea asta răsturnată,
Ţara norilor, bogată.

Fericit eram cândva,
În primii ani de școală,
Prin Săcele pe undeva,
Când mă mai țineau în poală.

În mijlocul unui local kitschos
în care zumzăie discuții despre nimic
și se cântă și se filmează cu gândul la onorarii,
etalat ca-ntr-un muzeu al figurilor de ceară,

În borcanul din dulap,
Cu capac în loc de cap,
Aștepta cuminte, mierea,
Să-i dea omului puterea.