Cântece - George Coşbuc

I

Bea câmpia ploi vărsate,
Pomii sucuri beau din ea,
Marea bea din râuri luate,
Soarele din mare bea.

Luna bea raze de soare,
Totu-n fire bea mereu -
Numai eu să nu beau oare?
Taci și lasă-mă să beu!

II

Ce bogată-i marea cu adâncuri mari!
Plin e fundul mării de mărgăritari.

Vechile coroane prețuri au mai mari:
Pline sunt cu totul de mărgăritari.

Dar când râde Rada, mărgăritărei
Sunt pe lume oare scumpi ca dinții ei?

Ce bogat e câmpul înrourat în zori!
Rouă-n mărgărele picură din flori!

Ochii plini de lacrimi preț mai mare au!
Scumpe mărgărele în acei ochi stau.

Dar ce preț mai are vinul, dragii mei,
Când aruncă-n spumă mărgăritărei!

III

Goi sunt umerii rotunzi,
Pieptul gol - așa-mbrăcată
Treci pe câmp, frumoasă fată!
Când mă vezi, ascunzi deodată
Peptul tot. De ce-l ascunzi?

De sub văl nevrând îți ies
Umerii scăldați de soare,
Când te pleci să rupi o floare,
Pentru ce zâmbești tu oare
Și te pleci atât de des?

IV

Pe sânul alb al fetei, când iese-n ziuă-n prag,
o salbă de mărgeanuri se leagănă cu drag.

Când unor pietre moarte le dai atâta drept,
Atunci, eu viu și tânăr, eu ce-aș avea s-aștept?

Tu pui pe sân mărgeanul, te-mbeți de dragul lui -
Dar cât ai fi de beată pe mine să mă pui!

V

Șchiop! Dar și eu am să mor:
De ce să mă supăr oare,
Dacă n-am două picioare?
Pot muri și c-un picior.

Locul meu e hotărât
Iadul! nu-mi ajută ruga -
Iar spre iad ori mergi cu fuga,
Ori mergi șchiop, e tot atât!

Și-ntre șchiopi găsești eroi:
Când e vorba de băute,
Mergeți voi oricât de iute,
Șchiopul merge-n pas cu voi!

VI

- „Stai, iubito, la fântână,
Rece-așa, cu flori în mână -
Lasă-n pacoste gânditul,
Când e primăvara-n lunci!”

El îi spune multe-multe,
Ei-i place să-l asculte -
Și copila cea frumoasă
Crângul l-a-ndrăgit de-atunci.

VII

- „Să n-am zi de veselie,
Să n-am flori de pus în plete
Și să fiu de râs la fete
Dacă te mai las să pui
Mâna ta de-acum pe mine!
Între noi, să știi tu bine,
Dragoste de astăzi nu-i!”

Astfel jură ea-n mânie,
Pleac-apoi pe șes ușoară -
Dar, cu ochii de căprioară,
Ea privind pe cel rămas
Nencetat în ochi îl ține:
Și, văzând că-n urmă-i vine,
Tot mai mult slăbește-n pas.

VIII

Ieri pe-un trandafir de câmp
Am văzut un bobocel:
M-am oprit în drum și-am stat
De povești cu el.
Multe dânsul mi-a răspuns,
Dar mai multe mă-ntreba -
Dragă, știi de ce-am vorbit?
De gurița ta!

XIV

Eu o văd ades pe stradă,
Palidă, cu pași grăbiți -
Rătăcită-i e privirea
Și obrajii desfloriți.

Uneori un râs ironic
Înflorește-obrajii ei,
Cine știe ce-i durerea
Ăstei palide femei!

Mi-au spus mulți că e nebună
Și râdeau. Eu n-am crezut,
Și-am voit s-o-ntreb odată,
Dar am stat în fața-i mut.

Și-am plecat fără de vorbă
Și cu ochii la pământ,
Parcă eu m-apropiasem,
Un profan de-un lucru sfânt.

XV

Mâna el domol o pune
Peste pieptul mândrei fete
Și-o desmeardă, ca s-o-mbune.
Dar ea mâna i-o aruncă
Îndărăt, ca să-i arete
Că-i mânie-ntre ei doi,
Murmurând se-ntoarce-apoi
Spre părete.

Plânge, ca s-o lase-n pace,
Și se zbate prefăcută -
Și la urmă dânsul tace.
- „Doarme?” zice ea cu șopot
Și mult timp rămâne mută,
Ridicată-ncetinel,
Ea se-apleacă peste el
Și-l sărută.

XVII

Pierdut privesc în urma ta,
Când tu îmi treci pe dinainte,
Ca Hamlet palid urmărind
Fantoma mortului părinte.

Frumoas-ai fost și cum te-ai stins
De-atâtea ori mi-o zic cu jale -
Azi te urăsc, și totuși stau
Privindu-te cu drag în cale.

Tu-mi ești un jalnic suvenir,
Un nor când a trecut furtuna;
Tu treci prin sufletul meu trist
Ca-n nopțile de toamnă luna.

XVIII

Mamă, sunt silită eu
Să-i tot văd în vis mereu
Ochii de jăratic?
Sar prin somn, mi-e somnul greu,
Visul mi-e sălbatic.

Ca să uit ce-am învățat,
Tu mi-ai așternut în pat
Troscot și sulfine -
Dar în zori m-am deșteptat
Tot cu focu-n mine.

Mamă, de-n zadar aștept!
Azi așterne-mi pe sub piept
Flori de mătrăgună;
Mamă, vreau să mă deștept
Mâne-n zori nebună.

XIX

Pomule cu multe plete și cu alb vestmânt de flori,
Dacă-mi vei vedea iubitul, spune-i c-am ieșit din zori
Să mă plimb pe lunci! Să vie, că-l aștept aici afară!
Primăvară-i lunca toată, sânu-mi altă primăvară.

XXIV

Un cuvânt aș vrea să fiu!
Căci atunci eu m-aș ascunde
Chiar în versul care-l scriu,
Tu citind, pierdută-n gânduri,
Stihul meu de nouă rânduri,
N-ai ști cât ești de-amăgită!
Tu-ți prea temi gurița ta,
Dar eu tot te-aș săruta
Dintr-al treilea vers, iubită.

XXV

Ei veseli repetau cântarea,
Ciocnind paharele în cor -
Eu mi-am lăsat pe mână capul
Și n-auzeam cântarea lor.

Departe-n văi e o căscioară
Cu prispă netedă de lut,
Și mama coase, și-a ei lacrimi
Stau umede pe ce-a cusut.

XXVI

Mă temeam că ea va plânge. Vorbele ce le-am ales
Mi-au vădit prea mult gândirea cea atât de vinovată -
Grabnic ea, plecându-și ochii, roșie s-a făcut deodată,
Dar grăbit nălțându-i iarăși, mă privea ca supărată
Și zâmbea-ntr-aceeași vreme, ca să cred că n-a-nțeles!

XXVII

Sărută soarele cu drag pământul
Și flori de prin câmpii sărută vântul,

Izvoarele sărută roșii flori
Și roua lunci și văi sărută-n zori.

Azi-mâne poți să fii de moarte sărutată,
De ce te temi de sărutări, tu, fată?

Nu vezi cum se sărută nor cu nor -
Răsare foc ceresc pe buza lor!

Sunt fulgere, puteri răzbunătoare!
Tot omul sărutat de ele moare!

Dar niciodată-n lumea asta nu s-a dat
Să vezi amor de fulger sărutat.

Au fulgerile scop! Nu cad pierdute,
Cad tot în cei ce nu vreau să sărute!

XXIX

Ieri ca azi și azi ca mâne -
Pitpalacii cântă-n grâne,
Crinul a-nflorit în văi!
Uite cum se prind de brâne
Fete-n horă cu flăcăi!

Luncile sunt toate-o floare -
Azi e zi de sărbătoare
Și pe lunci aleargă toți!
Fată, când ai lunci și soare
Ce mai stai să te socoți?

XXXVII

Când vii, la pălărie port
Și eu o floare;
Când îmi zâmbești, în pieptu-mi mort
Răsare soare;
Neliniștit când te aștept,
Ah, cum mă doare;
Și când nu vii, simțesc în piept,
Că viața-mi moare!

XXXVIII

Inima dacă ți-ar fi
Mănăstire,
Tu, frumoaso și supțire,
Mâne m-aș călugări!

Nimeni legea de creștin
Să n-o strice -
Te-aș ținea la pept și-aș zice
Că țin legea pe deplin.

Noi am fost ascunși prin văi!
Sărutarea
Știi ce-ar fi? Cuminecarea.
Iar Psaltire - ochii tăi.

Să tot cânt, să cânt mereu
La prohimeni!
Cântăreț să n-am pe nimeni,
Cântăreț de-ajuns sunt eu!

Dar cu asta nu mă-mpac
Cu nimica!
Eu aș cere la vlădica
Slujbă de trei popi să fac.

Ei, dar uite cum aș vrea,
Frumușică:
Mănăstire-atât de mică,
Numai eu să-ncap în ea!

XLII

Pe Bistrița, cântând
O tânără fecioară,
În vânt având vestmântul
Și-n păr vuindu-i vântul,
Cu pluta ei ușoară
Trecea-n amurgul zilei -
Pe Bistrița cântând.

Închise între stânci,
Sălbaticele ape
Gemeau ca-n agonie,
Albastre de mânie,
Izbindu-se să scape
Cu vuiet și cu vaiet -
Închise între stânci.

La cârma plutei sta
Copila zâmbitoare:
Mireasă-i astă fată
Cu moartea cununată,
Și-n stingerea de soare
Părea un chip din basmuri -
La cârma plutei sta!

Privind în urma ei,
Vedeam cum dânsa trece
Râzând pe lângă stâncă -
De nu venea adâncă
Din ceruri noaptea rece,
Și-acum aș fi acolo
Privind în urma ei!

XLIII

Umed îi răsare peptul alb și plin pe sub veșmânt,
Răzimat de șold adoarme brațul drăgălașei fete,
Închinat ea ține capul cel îngreunat de plete
Și lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vânt.
Ea stă-n drum. Și-i supțirică și puțin ea stă plecată
Și-și acopere cu-o mână obrăjorii ei frumoși,
Îndrăzneți purtându-și ochii cei atât de rușinoși
Printre degetele palmei, zâmbitoare și șireată.
Spune, dragă, ai tu gândul să încurci pe trecători,
Ori ai anumit pe unul și vrei astăzi să-l omori?

XLIV

Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeași soarte
Amândoi dintr-nceput -
Eu din tine m-am născut
Și de-a pururi după moarte
Iar vom fi același lut!
Astăzi plâng și te sărut,
Că-mi ești singurul meu bine
Și ești lut și tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntâmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!

XLV

Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Și geme, și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare,
Și vine, și crește
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură și urlă,
Că-și simte perirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Și-i rupe vestmântul,
Și părul i-l smulge
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheață -
Și regele codru,
Din ultima viață,
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme,
Și cade pe spate,
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamnă târziu!

Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc