Clipa veşniciei.

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Clipa veşniciei.

Ţi-am spus cândva, că-n braţe-am strâns,
un pom tăcut, de pe cărarea-ngustă,
care-avea coroana, galbenă, venustă,
iar frunzele-i luceau de mult ce-am plâns?

Era un pom divin, cu frunzele din laur,
ce îşi sorbea lumina de la un ciob de lună,
făcând-o-n nopţi albastre, o galbenă cunună,
ce-n blândă scânteiere, părea un glob de aur.

Să îi trimită ploi, ruga planeta noastră,
pământul mirosea, apoi, a lăcrămioară
şi mă simţeam copil, cu braţe de fecioară,
în clipa veşniciei, din noaptea cea albastră.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.