Totul s-a schimbat, nimic nu e ca atunci,
Când aveam iarbă verde-n lunci,
Mai e câte-un nuc ce-n curte străjuiește
Și de departe il văd cum mă privește.
Acum casa la țară e pustie și iarba uscată,
Acolo e și cărarea ce-a rămas uitată,
Iar jos e salcia aproape de izvor,
Dar stă aplecată și plânge al nostru dor.
Curge ușor pârâul, apa-i puțină-n curs,
Un pic de iarbă este, dar copacii s-au dus,
Aici la izvor e miros de primăvară
Ș-aș vrea din nou să fie ca odinioară.
Ograda țărănească e tristă și mâhnită,
În casă e sobru și veranda prăfuită,
Prispa dărâmată plânge amintiri șuvoi,
Că bunicii de mult au plecat de la noi.
Fotografia din cui e îngerul meu,
Mă uit la ea, știu că mă va păzi mereu,
Am să vin mai des pe acest pământ,
Nimic nu voi uita, le voi purta în gând.
vezi mai multe poezii de: Eugenia Calancea
Detalii poezie:
Distribuie pe: