Carmen Patriae - Vasile Copilu-Cheatră

I

Cât de-mpădurite sunt malurile tale Arieşule
şi câtă istorie citesc în fiecare bolovan
netezit de palmele tale moi ca mătasa;
aici îmi este inima şi casa,
iar sus lângă umărul Muntelui Mare
străluce, ca o stea,
gândul care cuprinde, într-un zâmbet,
conturul tău rotund ca o pâine,
Țara mea.
Îți păstrez chipul într-o rază de soare
şi-l închid în tăcerea unei lacrimi.
Urc înălțimile pe care numai eu le cunosc
şi-mi amin inima de inima ta,
cu întinderile dorului de dorul ei,
în foșnetul amintirilor să te încălzesc,
să te cânt,
în gând,
un cântec șoptit, ca un fulg de nea,
să-l auzi numai tu
Țara mea.
Sus, sus în carul cu otavă, ca un cocon legănat,
pe ulițele satului, mă trezesc că-s Făt-Frumos
trecând pe sub holdele de stele, pe un cal fără frâu,
cu o mână în șold şi cu alta la brâu,
așteptând zmeul zmeilor, în luptă dreaptă să mă bat,
pentru o fată frumoasă de mocan
sau de împărat.
Vara, tata e zmeu,
dacă nu Dumnezeu.
Aruncă znopii, ca pe niște buzdugane,
sus pe stog, de se miră satu
şi cască gura, la el tot natu.
Câte-odată mă aruncă şi pe mine,
ca pe-o mănușe, în grâu
atunci îi râd ochii, şi aduce la chip,
cu Mihu Copilu sau Gruia lui Novac,
eu îl iubesc pentru că-i al meu
şi le știe pe toate câte le-a făcut Dumnezeu.
Seara, mama ne poftește la cină,
târziu, când luna ni-e vecină
şi cinăm la lumina ei
tustrei
frații, rupți de oboseală.
Cine ne-a dezbrăcat,
cine ne-a culcat, nu mai stima,
c-am adormit, fiecare la cap cu câte-o stea.
În brațele tale
Țara mea!
Așa începi să intri în viața mea,
Țară.
Ca o poveste sau ca un cântec de vioară.
Te întâlnesc în palma fierbinte a mamei pe frunte,
în pumnul tati greu ca un munte,
în sfatul bunicului cu parul înspicat de nea
în scoverzile bunicii, pe care n-o întrece nimenea
când e vorba de alungat vârcolacii,
de la tâțele vacii,
de tămadit dorul fetelor cuprinse de deochi,
cu doi cărbuni stinși în apă curată,
ca apa din ochi, nesărutați, de fată.
În mine, crești ca un piersec înflorit,
odată cu anii.
Te respir şi respir prin tine,
te simt cum te rotungeşti în mine
şi cu fiecare slovă nouă învățată,
mi-aș da viața, pentru tine, toată.
Aș vre să fiu tribun, haiduc sau pandur,
pentru tine, să mă bat, de va fi nevoie
şi să-ndur,
ca Horia, fără să gem,
să fiu tras pe roată
încă-odată,
pentru tine, iarăși şi iarăși,
Tara mea.

II

O cetină de brad din cele plecate să-ți sărute
Obrazul tău renăscut din cenușă,
O notă din marele poem pe care-l trăim,
Binețe dată unui drumar când îți bate la ușă,
Acesta este poetul pe care-l iubim,
Pentru că are o inimă cât Vlădeasa
Şi-n versul lui sapă şi ară
Omenia cât casa;
Cuvântul lui e cuvântul tuturor
Statornicit în Potaise, Cumidave şi Sarmisegetuze
Sau în basoreliefurile de pe Columna lui Traian
Cu care adormim pe buze
Sau uneori le așternem pe hârtie
Cu sfială,
Pentru că sunt cuvinte de dragoste,
Cum numai inima le știe;
De încredere şi poate şi de rămas bun,
Pentru că niciodată nu poți ști
Când te vei așeza, cuminte, lângă un străbun.
E cuvântul inimii, din care nu lipsește sfiala
Şi casna facerii când ne naștem,
E cântecul dorului
Pe care încă-l mai paștem,
Pentru toate câte le avem
Şi câte ni s-au dat,
Pentru toate câte le mai vrem
Şi prin muncă mai avem de câștigat.
Acest cântec, al fiecăruia dintre noi,
Vreau să-l cuprind în aritmetica severă a cuvintelor,
Pentru cei rămași să verse o lacrimă în urma celor plecați,
Să se odihnească sub lespezile mormintelor,
Pentru toți cei care sfatul înțelepților
Cu smerenie îl ascultați.

III

Te simt, te respir odată cu aerul acesta din jur.
Te chem cu inima-n palme
Cu genele calme,
La porțile mele tăcute,
Cioplite-n speranțe
Şi fără de clanțe.
Te chem cu glas de mire
În ceasul ce-şi închide pleoapa peste vis,
Când rănile toate s-au închis,
Să-ți spui, că te simt caldă în sărutul mamei,
Puternică în cei ce ne dăm binețe.
Și te contopești cu mine.
Nu știu dacă ești mai mult afară de ființa mea, decât în mine
Când mă întorc spre tine, simt pe ochi, pe buze, pe obraji, sărutul
unui zâmbet ca un znop de raze adormit în struguri.
Nu te-am cunoscut din hărți sau pagini tipărite.
Nu te-am descoperit din spusele altora.
Am ieșit din sânul tău, ca un abur din ogorul încălzit de soarele primăverii.
Te-am citit în privirile bune ale părinților.
Te-am ascultat în poveștile cu sfârșit înțelept ale bătrânilor.
Te-am admirat în simetria ogoarelor, în geometria firilor.
Fără tine n-aș avea pe ce mă sprijini.
Prin tine îmi deschid porțile dorului.
Tu îmi însoțești cunoașterea asupra mea şi a celor din jur.
Nu-mi ești lespede de pământ ci leagăn de veci sub bolta de flori a începutului.
Țara mea.

IV

Simt cum am renăscut fiece cuvânt,
Cum am smuls şi eu un lanț
Care a tăiat o vargă de sânge,
Poate de aceea cântecul meu,
Câteodată chiar şi astăzi plânge,
La gândul câte-ai pătimit și mai pătimești
Tară,
Pentru cei ce-au îngenunchiat sau trăiesc,
Pentru poporul acesta românesc,
Zidit din cremene şi bazalt,
Drept ca bradul cel înalt,
Cu oameni buni şi drepți,
Întotdeauna înțelepți,
Cu sufletele unite într-un snop
Şi coatele aproape, împinși de-acelaș snop.
Privirile ni-s aprinse de aceeași flacără,
Când pășim sub o singură flamură.
La marginea drumului,
Mai rămân cei ce nu pot ține pasul timpului.
Călcând peste zgură,
Avem numai pe Ave! în gură,
Când te slăvim
Țară de pace,
Țară de dor,
Țară de țarini,
Și de țărani,
Țară de cântec
Şi tara de lumini;
Te sorb în fiecare clipă,
În fiecare ceas.
Atâta mi-a mai rămas,
Să-ți rostesc numele cu sete,
Cu nesaț!
Prin mine Țara mea,
Mai are pentru tine,
În plus, înc-un braț.
Cum as putea atuncea dezbrăcat
De gânduri pătate,
Spălat de orice răutate,
Să nu-mi întorc fața-n fiecare seară,
Numai şi numai spre tine, preamărită
Țară?

V

Ni-e slova măruntă şi inima rană.
De unde cerși-vom apă şi hrană,
Pentru ulițele inimii,
Jar, pentru vetrele minții
Şi loc neumblat pentru sarea cuvintelor
Cu care să-ți spun
Că-n toate ești tu;
În bobul de soare
Care s-a ascuns în grâu,
În porțile inimii tale
Care arde-n lumini
Şi-n milioane de prieteni,
De pe atâtea meridiane.
Strâng în pumni pământ din pământul tău
Şi-i simt svâcnind viu de dragostea mea,
Că în el îmi bate inima ca-ntr-un culcuș
În care-au coborât toți, din care cobor și în care mă voi adânci și eu
Pentru alții care vor veni după mine.
Pământul tău
Ţară.
Pământul meu.
Îmi lipesc urechea de el şi-i ascult cuvântul.
Cu ochii închiși îl rețin în mine şi mă pierd în el.

VI

În Valea Ieri, unde ne scăldam vara,
În delnițe, pe ogor, după coada vacii,
La sapă în rând cu toți săracii,
Am citit prima dată cuvântul Țară.
Te mai aud şi-acum cum te așezai
Întâia oară, în inima mea
Numai vioară;
Cum creșteai în cetine şi brazi,
În floarea de piatră pe crestele munților,
În coacăze şi Sînziene,
În mirosna finețelor,
Pe care o sorb şi acum,
Cum o soarbea moțul, cînd pleca la drum,
Cu gândul la prunci şi la muiere,
Rămasă acasă lângă iortoane
Cu gândul la mălaiul pe care-l va aduce,
Singura ei mângâiere, ca pe cruce.
Pătru sau Ciura, Solovăstru sau Catarig,
Când bruma şi se lăsa cu frig,
Își scoteau de sub zăbun,
Fluiera de-alun
Şi cântau să-şi mai aline amarul,
Să-şi ușureze inima şi carul,
Tras de un murg, fără stea în frunte,
Gata oricând să-l asculte
Chiar de-ar fi crepat inima în el,
Când suia un clin peste munte.
În drumurile acestea prin țară,
Pe care le-am străbătut alături de tata,
Cu dorințe şi cu cuibară,
M-ai dat gata,
Când mi-ai smuls inima
Și m-ai legat de tine
Cu funia sau cu lăcata.

VII

Cum să nu mă cutremur la cuvântul Țară
Când fiecare cântec de trișcă
Suie în mine ca o pară?
Şi cum să nu suie
Când fiecare încearcă să-mi spuie
Că-l cântă pe Horia, în patru spintecat,
La păsările pe pradă aruncat ?
Dar s-a-ntâmplat
Că nici un vultur, de foame cuprins,
De trupul său nu s-a atins.
De aceea Horia a rămas,
În fiecare cetină, la fiecare pas,
În noi, închis, pentru vecie
Ca amintirea zugrăvită
Pe cel mai scump iconostas.
De la el am învățat să rabd şi lovitura pismaşă
Şi dragostea asta de țară pătimașă.
Şi-am mai învățat să fiu drept,
Să-mi dau şi inima din piept,
Să-mi dau şi inima din piept,
Pentru cei surumani şi slabi;
Să privesc în viitor, la fel
Cum a privit cu-ncredere doar el,
Cu ochii la cei mulți,
Amărâți și desculți,
Să stau în fața ta Țară,
Drept şi gol,
Nici o polatră, nici o cergă, nici un țol,
Să nu-mi acopere podoabele
Şi răul din mine,
Numai așa voi rămâne vrednic de tine,
Țară de piatră, țară de lumină,
Țară de moaște şi de tribuni plină.
M-ai învățat să-mi țes veșmânt
Din omenie; să mă lepăd de ură, să mă zvânt,
Să netezesc drum alb pentru urmași,
Din hărnicie şi cinste, cum ai fi vrut
Țara aceasta să ne-o lași.
Fluierele picioarelor sfărâmate de roată,
Nici o schintă nu te-au mai durut.
N-ai mai simțit decât mila pentru noi,
Cei mulți biciuiți şi goi.

VIII

Te privesc şi nu contenesc
Să-mi fie milă de acest gunoi,
Țara mea,
Parcă n-ar fi trecut stihiile peste tine,
Ești iarăși numai tristețe/n toți și-n mine,
Așa cum te-a păstrat gândul meu,
Când eram mic şi te-asemuiam cu Dumnezeu.
Smerit m-aplec să-ți sărut
Rănile care te-au durut
Şi glia asta-nsângerată
De-atâtea năpaste ce-au trecut peste noi,
Încât şi-acuma când nu e vindecată,
Parcă aud aripile puhoaielor căzând ca niște ploi.
Inima mea se lipește de-a ta
Şi simt cum svicnește în ea,
Inima lui Pătru şi lui Ion,
Crescută în plante şi în flori,
În atâtea şi atâtea culori,
Încât nu știi pe care să le săruți
Şi lingă care mai întâi să îngerunți.
Cu cât mă lipesc mai fierbinte de inima ta
Cu atât mai mult mă contopesc cu tine,
Țara mea,
Și năpasta nouă roșie ce dat-a peste noi
Așteaptă iarăși un răsboi
Sau o răscoală
Să nu mai plângă iarăși mumele în poală.

Adăugat de: Christian1951

vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră