Mâinile slabe ale căruțașilor
au arătat cu degetul spre acest loc,
au ales această răscruce, au pus-o pe hartă,
și-au ridicat caprele de tăiat lemne, și-au pregătit puștile,
au găsit un loc de legat caii pentru „Pony Express”,
au făcut un loc de legat „calul de fier”,
calul cu un singur ochi și capul scuipând foc,
au găsit un loc primitor și au spus: „Faceți-vă un cămin”,
au văzut acest colț cu o rețea de șine, transportând
oameni, manevrând vagoane, modelând resturile
pământului într-un oraș nou.
Mâinile oamenilor au apucat și au tras,
iar suflarea oamenilor a intrat în acele resturi,
iar resturile s-au înălțat în zgârie-nori și au întrebat:
Cine sunt eu? Sunt un oraș? Și dacă sunt, care-mi este numele?
Și, într-o zi, în timp ce fluierele timpului sunau și iar sunau,
oamenii au răspuns: Demult ți-am dat un nume,
demult am râs și am spus: Tu? Numele tău e Chicago.
Demult, oamenii roșii au dat un nume râului,
locul sconcsului,
râul cu miros de ceapă sălbatică,
Shee-caw-go.
Din cântecele de plată ale excavatoarelor cu aburi,
din salariile nituitorilor de structuri metalice,
zgârie-norii vii și luminați îl rostesc acum ca pe un nume,
îl vestesc peste mile de ape albastru-marin și pământ albastru-cenușiu:
Sunt Chicago, sunt un nume dat de suflarea oamenilor care muncesc,
oameni care râd; sunt un copil, o ființă ce aparține acestui loc.
Astfel, între Marile Lacuri,
Grand Detour și Grand Prairie,
se înalță zgârie-norii vii și luminați,
presărând amurgul albastru cu pătrate galbene,
cu dâre de fum și argint,
cu paralelograme de veghetori cenușii ca noaptea,
cântând un cântec blând și plângător: Sunt un copil, o ființă ce aparține acestui loc.
6
Roabele rânjesc, lopețile și mortarul
înalță o faptă măreață. Structurile de piatră ale clădirilor Monadnock, Transportation
și People's Gas se înalță și zgârie
cerul.
Roabele cântă, echerul și planurile
șoptesc.
Clădirea bibliotecii ce poartă numele lui Crerar, goală
precum un siloz de fermă, ușoară ca o singură pană
de vultur, dezgolită ca o elice de avion,
își croiește drum în sus.
Două nituri noi și reci spun: „Poate e dimineață.”
„Dumnezeu știe.”
Ridică orașul; dărâmă orașul;
ridică-l din nou; haideți să găsim un oraș.
Să ni-l amintim pe omul mărunt cu ochi violeți
care a dat totul, rugându-se: „Sapă și
visează, visează și lovește cu ciocanul, până când
orașul tău va prinde viață.”
În fiecare zi oamenii dorm și orașul moare;
în fiecare zi oamenii se scutură de somn, se trezesc și
construiesc orașul din nou.
Orașul este o cutie cu unelte deschisă în fiecare zi,
un ceas de pontaj bifat în fiecare dimineață,
o ușă de atelier, buncăre și salopete
care numără fiecare zi.
Orașul e o jucărie – un balon și un glob de săpun –
lansat spre cer în fiecare seară, fluierând
un ritm de ragtime în coborârea spre apus.
Orașul e clădit, uitat și iarăși clădit;
camioanele care-l duc departe îl aduc înapoi,
conduse de șoferi ce fluieră ragtime
în fața apusurilor.
În fiecare zi, oamenii se scoală și poartă orașul,
poartă buncărele și baloanele orașului,
îl ridică și-l așază la loc.
„Voi muri de atâtea ori
de câte ori mă veți reclădi”,
spune orașul oamenilor,
„Sunt femeia, căminul, familia;
pregătesc micul dejun și plătesc chiria;
sun la doctor, la lăptar, la antreprenorul de pompe funebre;
repar străzile
pentru prima și ultima voastră călătorie –
Fiți sinceri cu mine, curați sau murdari,
sunt piatra și oțelul mulțimilor voastre adormite;
îmi amintesc tot ce voi uitați.
Voi muri de atâtea ori
de câte ori mă veți reclădi.”
Sub fundații,
Deasupra acoperișurilor,
Unghiurile și planurile dezbat soarta orașului.
Vântul de pe țărmul lacului așteaptă și rătăcește.
Suflul vântului de pe țărm îngrămădește nisipul în movile.
Luminile tremurătoare ale stelelor de dimineață numără orașele
Și uită cifrele.
Distribuie: