Când dorul mă ia,
se înmoaie aerul —
și totul miroase a ploaie nespusă.
Îmi curg mâinile din umeri
ca două panglici de apă,
și nu mai știu dacă plutesc
sau mă topesc în tine.
Când dorul mă ia,
mi se desface timpul în fire subțiri,
le prind între degete
și le leg de marginea lunii.
Să nu cad.
Să nu mă pierd.
Să nu te uit.
Uneori dorul mă ia blând,
ca o pasăre care adoarme în palmă,
alteori — ca o rană care visează
să fie din nou piele.
Când dorul mă ia,
se opresc florile din respirație.
Le simt privindu-mă lung,
cu ochi de rouă,
ca și cum ar ști
că sunt una de-a lor.
Și dacă dorul mă ia prea tare,
mă fac lumină —
mă las să cad printre frunze,
printre umbre,
printre noi,
până nu mai știu
cine sunt
și de ce mi-e atât de dor.
vezi mai multe poezii de: Dia.Elena
Detalii poezie:
Distribuie pe: