Pe cînd stăteam la foc, pe înserat,
Calul cel negru ni s-a arătat.
Nimic mai negru-n viață n-am văzut.
Avea picoarele de-un negru absolut.
Ca noaptea negru, negru ca un hău.
Coada și coama - de un negru greu.
Un altfel de-ntuneric emana
spinarea lui ce n-a știut de șa.
Părea de somn răpus. Nu se mișca.
Copita-i de-antracit ne-înspăimînta.
Nici umbră nu împrăștia în jur -
netulburat era în negru-i dur.
Atît de negru, ca al nopții miez,
ca firea acului ce n-ai s-o vezi.
Obscur ca umbrele de sub copaci,
ca doru-n piept ce n-ai să-l mai împaci,
ca patul bobului pe sub pămînt ;
Chiar noi suntem, al negrului, veșmînt.
Și totuși încă se întuneca!
Iar miezul nopții se năștea abia.
Și n-a făcut spre noi măcar un pas.
Sub vintrea lui doar bezna s-a retras.
Spinarea lui cu noaptea se unea
și nici o pată-n ea nu vălura.
Lumina-n sinea ei se închidea.
Privirea-i revărsa abisul mut,
Pupila însă-i cea mai de temut.
Efigia-i, surprinsă-n negativ
Din goană s-a oprit. Din ce motiv
a stat în preajma noastră pînă-n zori?
De ce păzea ai focului fiori
și beznele adînci le-adulmeca ?
Negre lumini de ce prin ierbi foșnea ?
Ce urmărea cu ochiul lui semeț ?
Își alegea-ntre noi un călăreț.
Distribuie: